În ciuda aparențelor, cultura nimicului nu constă în preocuparea pentru nimicuri. De altfel, într-o cultură a vieții pînă și nimicurile devin importante, fiind transformate în semne ale prezenței. Cultura nimicului este cultura care nu cultivă nimic și care nu crede în nimic. Din acest punct de vedere, cultura nimicului este opusă nu doar culturii vieții, ci și culturii morții, care cel puțin cultivă valorile morții (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/12/cind-sfirseste-o-civilizatie.html).
Niciodată nu devine mai vizibilă cultura nimicului decît în momentele de sărbătoare, precum Nașterea Domnului sau Învierea, cînd pretinde că aduce bucurie și lumină într-o lume seculară.
Cultura nimicului este cel mai puternic adversar al creștinismului, întrucît transformă atît viața, cît și moartea în nimic. Asta face din cultura morții un aliat al culturii vieții doar în măsura în care le amintește creștinilor că nu este suficient să crezi în ceva. De treizeci de ani, clerul ortodox pare convins că important este să crezi, că importantă este credința în general. În felul acesta, credința creștină a devenit un nimic, fiind înlocuită de orice credință în ceva.
Orice credință în ceva are acum pretenția că reprezintă o credință legitimă, că reprezintă credința. Concertele de colinde organizate acum vor să lase impresia că pînă și Crăciunul este ceva valoros, ceva care ar trebui respectat. Însă un lucru are valoare doar în măsura în care corespunde realității. În viețile creștinilor de astăzi, Nașterea Domnului nu corespunde decît nimicului.
