„Dar ceea ce e uimitor pînă și pentru Daniel Morar, sosirea lui Iohannis în sala unde era așteptat e anunțată de un gong amplificat prin boxe. Un gong din filmele cu împărați chinezi, din deschiderea marilor spectacole de teatru, un sunet marțial care precede apariția unui rege al scenei sau a unei ființe imperiale din Evul Mediu.
Așa gîndea despre sine însuși Iohannis, așa se împacheta în ceremonial de desene animate monumentala nulitate a politicii românești, așa se hrănea cu propria flatulență dulapul săsesc pe care românii l-au votat de două ori.” (https://www.catavencii.ro/amintirile-ma-chinuiesc-amintirile-manimicesc/)
Din păcate, chiar dacă Iohannis ar fi fost capabil să-și coasă și să se îmbrace singur în veșmintele unei superiorități morale și intelectuale invizibile, nu a fost niciodată nevoit să o facă. Clasa de mijloc l-a asigurat în permanență că veșmintele noi sunt anume făcute pentru el și că nimeni nu va mai străluci vreodată la fel de puternic ca acest nou . . . „strălucit continuator al acelor mari oameni ai istoriei noastre” . . . „arhitect vizionar al viitorului națiunii” . . .
Ușurința cu care segmentul intelectual a bătut gongul la intrarea pe scenă a lui Băsescu, iar apoi a lui Iohannis, pentru a semnala apariția personajului providențial ar trebui să ne facă să ne întrebăm în ce măsură cultul personalității adus lui Ceaușescu a fost cu adevărat doar opera activiștilor comuniști. Întrebarea ar merita prelungită mai mult în istorie, pînă la disponibilitatea și recunoștința cu care intelectualii de dreapta au salutat apariția liderilor legionari în perioada interbelică.
