Rațiunea autonomă pe care se întemeiază modernitatea a desprins adevărul de Revelație pentru a face ca atît adevărul, cît și Revelația să fie determinate exclusiv rațional. Această separare inițială s-a transformat în scurt timp într-o relație de opoziție directă, astfel încît noul bine, cel determinat rațional, singurul bine recunoscut și acceptat de modernitate, a ajuns să fie opus vechiului bine, cel revelat. Dar tocmai prin pretenția de a decide în mod absolut asupra binelui și răului, asupra adevărului și neadevărului, rațiunea umană pretinde că deține atributele acelei rațiuni divine pe care o neagă.
Creștinii înșiși s-au lăsat influențați de aceste premise fundamentale ale modernității, astfel încît experiența subiectivă a devenit printre creștini criteriul care decide adevărul Scripturii și al învățăturii de credință. Prin această mutație survenită în înțelegerea creștină este răsturnată practic ordinea viziunii tradiționale creștine în cadrul căreia Scriptura și învățătura Bisericii verificau adevărul experienței personale.
De fapt, experiența subiectivă atît de prețuită de creștini este ea însăși un efect al separării moderne între adevăr și Revelație, între rațiune și credință. Apărute probabil în prelungirea tîrzie a disputei medievale despre universalii, subiectivitatea și obiectivitatea sunt instrumentele prin care modernitatea a căutat să întemeieze cunoașterea într-un sol sigur propriu tuturor oamenilor indiferent de credință, adică fie în simțuri, fie în rațiunea autonomă, fie în sinteza lor, în scopul realizării păcii și toleranței universale. Teologic vorbind, însă, atît experiența subiectivă, cît și cunoașterea rațională sunt forme impersonale de cunoaștere (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/ortodoxia-impersonala.html).
Deși creștinul modern tinde să confunde ordinea subiectivă cu cea personală, în realitate experiența personală nu este doar diferită, ci de-a dreptul opusă experienței subiective. Experiența personală este experiența persoanei, nu a sinelui. Într-o experiență personală nu te experimentezi pe tine însuți, așa cum se-ntîmplă în noua spiritualitate a mentalității deschise propusă în BOR. Experiența persoanei este o experiență a prezenței. Prezența este atributul esențial al persoanei, de aceea experiența persoanei este una a întîlnirii. Doar persoanele se pot întîlni pentru că doar persoanele sunt prezente și realizează prezență. Dar posibilitatea experienței personale este redusă de viziunea modernă care presupune prezența subiectului ca dată deja și care, în virtutea acestei presupuse prezențe, îi acordă sinelui prioritatea absolută în raport cu realitatea.
Odată ce se admite că lumea nu poate fi înțeleasă decît prin intermediul unei rațiuni autonome iar singurul rezultat valid al cunoașterii este cel realizat și recunoscut de acordul indivizilor pentru care orice altă sursă a cunoașterii decît rațiunea autonomă nu poate fi decît în cel mai bun caz insuficientă, iar în cel mai rău falsă, se impune necesitatea protejării acestui cunoașteri de orice pretenție de adevăr emisă de forme de cunoaștere întemeiate pe surse care nu sunt strict raționale (tradiția, Revelația). Odată cu aceasta, vechiul bine devine un fals bine, vechiul adevăr un fals adevăr. Din sigură, cunoașterea rațională devine unică, deci obligatorie. Omul raționalității moderne este un apărător al Legii rațiunii, coborît din muntele gîndirii pentru a sparge idolii ignoranței în timp ce vestește Prima poruncă din noile Legi ale modernității: Să nu ai alți dumnezei în afara Rațiunii!
