Psalmul 72 se referă în mare la aceeași problemă morală pe care o întîlnim la Iov și Avacum: „Dacă Dumnezeu este drept și este de partea dreptății și dacă Dumnezeu este și atotputernic, de ce par să covîrșească răutatea și nedreptatea?”
Deja în această presupoziție morală elementară, în care întîlnim sentimentul esențial de speranță împreună cu așteptarea ca bunătatea și dreptatea să biruiască asupra răului și a nedreptății, Psalmul 72 este radical opus mentalității generale actuală. Într-adevăr, una dintre trăsăturile specifice ale lumii moderne este incapacitatea ei crescîndă de a presupune că ordinea morală, inclusiv ordinea socială, are rădăcinile în ordinea metafizică descrisă de Colin Gunton drept „ordinea ființei ca întreg”. Relativ puțini oameni din cultura actuală mai par capabili să presupună că trăiesc într-un univers moral în care diferențele dintre bine și rău, dreptate și nedreptate, sunt fixate în compoziția realității.
Asemenea vechilor sofiști (acei relativiști etici care nu percepeau nici o relație esențială între realitatea obiectivă și norma etică și, prin urmare, nici o asociere necesară între natură și cultură), mulți gînditori din vremurile noastre, care nu văd universul în termeni morali statorniciți, nu ar avea de ce să se declare surprinși în fața prevalenței aparente a răului.
În definitiv, pentru omul modern, ca și pentru acei dușmani din vechime ai lui Socrate, dreptatea este doar ceea ce o anumită cultură decide că dreptatea ar trebui să fie. Dreptatea dobîndește formă doar pe măsură ce o societate decide să-i dea o formă. Astfel, nu există nicio modalitate ca nedreptatea să prevaleze, căci dacă o societate aprobă sau preferă un anumit tip de comportament, atunci acest comportament devine automat cel corect.
Strict vorbind, așadar, de vreme ce pentru omul modern comportamentul corect constă doar în acceptarea unor norme pur culturale, nu poate exista efectiv o societate nedreaptă. Mai precis, orice situație dominantă într-o societate este în mod necesar justă, deoarece societatea este unicul și supremul arbitru al dreptății. În sociologia contemporană și în alte discipline comportamentale, această prezumție se ridică la nivelul unui prim principiu axiomatic, aflat dincolo de controversele academice.
Mai mult, într-o lume a cărei singură regulă presupusă este supraviețuirea celui mai puternic („survival of the fittest”), de ce s-ar mai aștepta cineva ca dreptatea și bunătatea să prevaleze? Pe scurt, omului modern i-ar trebui o convertire majoră a minții chiar și numai pentru a înțelege problema morală pusă în acest psalm, ca să nu mai spunem nimic despre incapacitatea lui de a aborda această problemă în mod filozofic sau despre dificultatea lui de a face din această problemă o rugăciune – așa cum o descoperim în acest psalm.
(Vezi textul integral la https://touchstonemag.com/daily_reflections/2010/07/. Traducere de Gheorghe Fedorovici)
