În timp ce au apărut discipline precum ecologia invadării sau biologia invadării (“invasion ecology”, “invasion biology”, https://en.wikipedia.org/wiki/Invasive_species), este puțin probabil să apară și o disciplină precum antropologia invadării, în ciuda faptului că ea este adoptată ca mentalitate de grup în special în condițiile crizelor sociale și ale prăbușirii unei culturi comune, fapt care favorizează apariția și dezvoltarea impresiei că oricine nu-mi împărtășește convingerile este un barbar și, prin urmare, reprezintă pentru mine o amenințare cu atît mai reală cu cît lumea mea este mai străină de realitate. Rinocerii lui Ionescu sunt membrii diverselor specii invazive; nu ei sunt cauza prăbușirii unei lumi, însă cu siguranță apariția lor anunță că tot ce a mai supraviețuit din vechea lume pînă în acea clipă urmează să fie complet distrus.
Mi se pare că Ionescu s-a pripit atunci cînd a descris speciile invazive prin imaginea rinocerului. Dacă răul poate pretinde că este bun sau cel puțin se poate preface că este bun, atunci putem presupune că și bruta poate fi tandră, necioplitul elegant, necunoscătorul un cunoscător și tot așa. Deși pretenția specifică rinocerului că deține superioritatea morală cel puțin în aceeași măsură cu cea fizică nu lipsește din piesa lui Ionescu, cu siguranță ar fi meritat subliniată în mod explicit. Nu cred că ar fi fost riscant direct pentru persoana autorului sau că receptarea operei sale ar fi fost afectată dacă ar fi insistat asupra credinței rinocerului în superioritatea caracterului său moral: Ionescu cunoștea destul de bine natura umană pentru a ști că orice rinocer se vede pe sine ca un om bun, pe care-l rănește pînă și ideea că ar putea să fie vreodată și altceva decît un om bun. Lumile nu sunt distruse de barbari, ci de oamenii buni, atît de buni încît își închipuie că nu ei depind de lume, ci lumea depinde de ei. Barbarul este interesat doar de resturile lumii, pentru că, lipsindu-i conștiința unei lumi, el nu are ce face cu o lume și nici nu își poate găsi locul în ea.
Fenomenul apare de fiecare dată cînd sfîrșește o lume. Contrar convingerii comune, în 1990 nu s-a prăbușit lumea comunismului, care nu a existat de altfel decît în propaganda comunistă, ci a început să fie distrusă și eliminată exact lumea românească care se opusese, rezistase și îi supraviețuise comunismului. Este semnificativ că cei care au contribuit la distrugerea ei sunt exact disidenții din timpul comunismului, intelectualii care erau la fel de critici față de comunism pe cît erau de înstrăinați de cultura română. Locul securiștilor și comuniștilor detestați pînă atunci, și care nu au făcut niciodată parte din lumea lui „noi”, a fost luat de categoriile sociale care alcătuiseră lumea noastră comună. După dislocarea din primul deceniu post-comunist, această lume a început să se reducă prin împărțirea ei în intelectuali și muncitori pînă cînd, prin mutații culturale succesive, noua lume românească a fost recompusă prin cristalizarea celor două grupuri din prezent: suveraniștii și euro-atlantiștii.
După cum știm, această mentalitate a fost practicată și s-a bucurat de o popularitate criminală în Occidentul interbelic prin sentimentul general al unei invazii evreiești parazite, fiind întreținută ca atare în România cel puțin în zona naționalist-suveranistă și cu o modificare importantă în zona progresist-globalistă, evreul fiind înlocuit în acest caz de analfabetul funcțional/asistatul social și de pensionarul captiv în trecut, piedici pe cît de reale, pe atît de grave în calea progresului istoric necesar și salvator. Pentru cei care au adoptat această viziune explicativă, oameni ca Bolojan sunt priviți ca instrumentele necesare și chiar drept eroii progresului istoric, care permit sau ajută selecția naturală să-și desăvîrșească programul de însănătoșire sau chiar de îmbunătățire biologică a speciei umane.
Deși sunt străine de ecosistemul uman, fiind create artificial în laboratoare culturale, cele două specii invazive, cea suveranistă și cea euro-atlantistă, s-au naturalizat între timp. Desigur, ambele pretind că sunt naturale, iar această pretenție pare cu atît mai îndreptățită cu cît au ajuns să formeze majoritatea populației umane de pe glob în timp ce au cauzat dispariția corespunzătoare a speciilor endemice. Însă tocmai răspîndirea lor globală ar trebui să le pună pretenția sub semnul întrebării: cît de naturală poate fi o specie care se dezvoltă la fel de bine indiferent de mediul în care se află în timp ce distruge pînă și urmele existenței speciilor endemice? Pentru cei care nu au fost încă transformați prin apropierea de oricare dintre aceste două specii, ar trebui să fie evident că niciuna dintre ele nu s-a format în mod unic și organic în cadrul unei culturi particulare, ci că ambele au fost plantate simultan în toate culturile particulare, unde au distrus rapid, prin exterminare, contaminare/convertire sau marginalizare, toate speciile endemice existente.
Nu am întîlnit în descrierea caracterului și a pericolului prezentat de speciile invazive oferită de wikipedia (https://en.wikipedia.org/wiki/Invasive_species) nici o trăsătură care să nu se regăsească în egală măsură în mentalitatea suveraniștilor și euro-atlantiștilor. Dimpotrivă, tocmai pentru că au înlocuit împreună populația definită de cultura normalității și au reușit să elimine și să împiedice alternativele, adică diversitatea culturală reală, corespunzătoare biodiversității din mediul natural, pentru că au reușit să dezvolte prin patologiile lor specifice o cultură a anormalității, pentru că se reproduc rapid și masiv în special în condiții de criză, cînd speciile endemice sau doar naturale se reproduc strict la limita perpetuării, pentru că nu sunt amenințate de nici un adversar natural, pentru că dețin monopolul asupra sistemului uman de resurse culturale, sociale și biologice, pe care-l exploatează însă în moduri absurde (rareori inofensive, de regulă distructive) și din toate celelalte motive care țin de natura specifică a speciilor invazive, dacă ar fi ca acestea să elaboreze o antropologie a invadării, ea ar studia fie specia invazivă rivală, fie specii ficționale (extratereștri, demoni, transumaniști) sau ar preveni asupra unor invazii străine iminente neîntemeiate (rușii, respectiv imigranții asiatici și africani), în timp ce existența speciilor endemice dispărute sau pe cale de dispariție ar fi trecută sub tăcere de teama reală a revenirii acestora, oricît de improbabilă ar fi această revenire.
Precizare (notă adăugată la 27 oct. 2025, ora 08:35):
Prin plasarea demonilor în ordinea ficțională nu vreau să spun că aceștia nu există. Aici am în vedere strict modul de funcționare al mentalității invazive, care reduce categoriile reale la cele fictive în timp ce atribuie celor fictive statut real, așa cum se întîmplă de pildă în cazul suveraniștilor și naționaliștilor mistici, care văd demoni sau cel puțin posedați în oricine nu le împărtășește viziunea teologic-politică și în cel al progresiștilor care văd ruși în oricine nu le împărtășește credința în superioritatea morală și probabil chiar biologică a rasei Homo occidentalis.
