M-am întrebat mai ales în ultimii doi ani, cum este posibil ca un om onest de cultură să ajungă să-și manifeste simpatia pentru mișcarea suveranistă din România în ciuda faptului că aceasta nu este decît un înlocuitor al naționalismului organic. Suveranismul românesc actual a fost fabricat prin valorificarea pierderilor de natură materială și simbolică care au afectat în mod real o mare parte din populația românească, iar autorii lui sunt cei care au deposedat această populație de patrimoniul ei material și spiritual fiind ulterior susținuți de beneficiarii direcți sau indirecți ai acestei deposedări. De aceea, chiar dacă aparent acest pseudo-naționalism este orientat împotriva progresismului, sunt convins că ținta lui reală este naționalismul autentic, așa cum ținta ortodoxiei surogat creată în România în ultimele două decenii nu este secularismul, ci ortodoxia autentică.
Cred că răspunsul se află în acumularea oboselii aduse de așteptări neîmplinite și totodată în acumularea antipatiei față de segmentul progresist. Această dublă acumulare favorizează retragerea puținilor oameni lucizi, inteligenți și integri de orientare conservatoare în zona grupului detestat de adversarii lor (situație care probabil că se întîmplă și în tabăra opusă). Odată cu această retragere, însă, ei descoperă confortul asigurat de grup, confort cu atît mai apreciat cu cît oboseala și antipatia sunt mai sporite. Însă grupul nu oferă doar confort, ci impune limitări grave de natură intelectuală și morală. Am putut vedea în special în ultima vreme cum acest tip de om de cultură își pierde treptat luciditatea, inteligența și integritatea, manifestînd exact comportamentul pe care-l reproșează adversarilor săi, și anume gîndirea dublă pe care se întemeia ordinea totalitară în romanul 1984.
Irving Janis a văzut în doublethink aplicarea unui comportament social răspîndit, teoretizat de el ca groupthink (https://en.wikipedia.org/wiki/Groupthink). Confruntările dintre cele două grupuri principale din societatea românească actuală demonstrează că toate trăsăturile negative identificate în mod corect în grupul rival se regăsesc cu aceeași intensitate în propriul grup (unde sunt însă evident ignorate), ceea ce pare că le asigură un viitor promițător celor două specii principale de rinoceri, rinocerul suveranist și cel progresist. Perspectiva este confirmată de fiecare om obosit care, după ce și-a găsit refugiul într-una dintre cele două turme de rinoceri, devine brusc și la propriu un alt om, plin de energie și pregătit să facă lumea una cu pămîntul. Ironia este că în timp ce pentru una dintre specii scopul educației este să-l facă pe om autonom, iar pentru cealaltă scopul este să dobîndească o gîndire critică, în esență oamenii educați din ambele turme adoptă exact limitele și uniformitatea gîndirii specifică propriei turme, indiferent că este vorba despre un istoric, un profesor de filozofie politică, un antropolog al religiilor, un filozof, un sociolog, un înotător (format psihic prin practicarea unuia dintre cele mai solitare sporturi existente) sau un artist (care ar trebui să dezvolte o aversiune naturală față de gîndirea de grup).
În piesa lui Ionescu, rinocerizarea începe cu o durere de cap, prin apariția unui cucui (care crește într-un corn) și cu îngroșarea vocii. Bérenger este singurul personaj, din cîte îmi amintesc, îngrijorat de durerea sa de cap și care se teme că s-ar putea transforma. Este ultimul om deși el se vede ca cel dintîi dintre rinoceri! Mi se pare caracteristic faptul că printre suveraniști și progresiști nimeni nu-și pipăie fruntea (recunosc că nici eu nu o fac, dar asta numai pentru că mi-am descoperit cucuiul cînd era deja prea tîrziu pentru a mai putea schimba ceva), ci fiecare grup îl inspectează pe celălalt. Desigur, în realitate, apariția cucuiului este nedureroasă, iar îngroșarea vocii este întotdeauna apreciată ca o dovadă de virtute națională în cazul suveranist, respectiv ca o chestie sexy pentru progresiști. Iată însă cîteva din semnele gîndirii de grup vizibile în mod concret, semnele rinocerizării în viața reală (observațiile următoare mi-au fost inspirate și confirmate în mare măsură și de rezumatul studiului lui Irving Janis din materialul disponibil la https://systemsthinkingalliance.org/unmasking-the-hidden-dangers-and-discovering-strategies-for-collaborative-success-in-todays-world/ ):
– sentimentul de invulnerabilitate manifestat atît față de cei din afară (nu ne puteți face nimic), cît și ca o formă de asigurare internă a grupului (noi nu putem greși nici măcar atunci cînd greșim);
– superioritatea morală, invocată mai ales pentru a justifica lipsa de scrupule și pentru a diminua sentimentul de vină pentru tratamentul dezumanizat și dezumanizant la care grupul meu îi supune pe membrii grupului rival;
– diabolizarea adversarului: în cea de-a doua jumătate a anului trecut, oricine nu vota cu Georgescu iar apoi cu Simion era amenințat cu pedeapsa veșnică și excomunicat în avans de diverse autorități naționalist-spirituale din România, inclusiv de la Muntele Athos, ceea ce face din amenințările tefeliste o joacă de copii. Progresiștii amenințau doar cu excluderea din istorie a adversarilor, ceea ce, cinstit vorbind, reprezintă o promisiune eliberatoare pentru ortodoximea luptătoare, în timp ce suveraniștii îi amenințau pe progresiști cu excluderea din veșnicie, ceea ce constituie o diferență de natură, nu de grad. În tot acest interval de abuzuri inimaginabile realizate de suveraniști față de învățătura ortodoxă, simpatizanții lor din mediul intelectual nu au avut nimic de spus, fiind vizibil mai afectați de anularea alegerilor decît de anularea ortodoxiei;
– teama de propriul grup sau acceptarea necondiționată a presiunii grupului: odată cu instalarea în mentalitatea de grup, devine tot mai dificil să critici reacțiile grupului, chiar dacă nu ești de acord cu ele. Frica de propriul grup devine astfel mai mare decît frica de grupul advers, trăsătură caracteristică sectelor violente și potențial sinucigașe, aspect căruia secta anti-Georgescu ar trebui să-i acorde prin urmare măcar puțină atenție, să nu ajungă cumva să se detoneze de teama că ar putea reveni Georgescu;
– teama de propriul grup se manifestă prin autocenzură în vederea respectării legii fundamentale a unanimității;
– manipularea adevărului și a percepției realității. Fiind construit pe baza propriilor idei despre sine și despre lume, fiecare grup este în mod necesar caracterizat de o predispoziție contra-factuală. Prin urmare, indivizii care au capacitatea de a recunoaște adevărurile critice pentru omogenitatea grupului și de a le adapta, contrazice sau ignora se bucură de o autoritate sporită în cadrul grupului (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/10/despre-liderii-si-aparatorii-grupurilor.html).
