„Finalitatea corectă a educației”, amintea Wendell Berry, „este cea care le permite cetățenilor să trăiască o viață responsabilă din punct de vedere economic, politic, social și cultural” (Wendell Berry, Thoughts in the Presence of Fear, XXVI, https://orionmagazine.org/article/thoughts-in-the-presence-of-fear/ ) O viață responsabilă presupune recunoașterea ordinii lucrurilor. Întrucît această ordine este structurată ierarhic (din perspectivă premodernă, cel puțin), educația ne ajută să înțelegem și să ne găsim locul în realitate în măsura în care ne arată lucrurile și din perspectiva importanței lor: „O educație bună îi ajută pe tineri să-și pună viețile în ordine, adică să știe ce lucruri sunt mai importante decît altele; înseamnă a ști să pui lucrurile primordiale pe primul loc” (ibid.)
Dar actuala educație globală nu doar că le cere oamenilor să-și stabilească prioritățile fără a le arăta care este ordinea determinată de importanța reală a lucrurilor reale, ci le interzice accesul la această ordine, inventînd o ordine alternativă determinată de obiectivele politice ale puterii politice dominante. Educația este politizată prin scopurile străine de educație și atribuite educației din afara ei, nu prin faptul că funcțiile de conducere din sistemul de învățămînt sunt acordate politic. Distribuirea politică a acestor funcții este doar un element de suprafață care confirmă politizarea de adîncime a educației.
Deși educația este astăzi la fel de politizată în România precum a fost și în cele mai negre perioade ale comunismului, efectele acestei redefiniri a „lucrurilor primordiale” sunt cu atît mai distructive cu cît nu doar că sunt foarte puțini cei care i-au observat caracterul criminal, ci mai ales pentru că majoritatea consideră educația de astăzi superioară celei din trecut în ciuda faptului că, asemenea educației comuniste, și cea din prezent îl asigură pe om că îl ajută să-și construiască un nou sistem de valori și o lume nouă, bazate pe presupoziții al căror raport cu realitatea este falsificat. Este una dintre ironiile majore ale vremurilor de astăzi că cei care pretind că sunt adversarii corupției au cea mai coruptă viziune despre realitate din istorie.
Totuși, este important de observat că alternativa la ordinea woke nu este, pentru cei care i se opun, ordinea normală, și anume ordinea reprezentată de întîlnirea legii morale, legii naturale și a Revelației, ci ordinea determinată de mistica neamului absolut. Lucrurile primordiale ale educației woke din UE, precum zdrobirea Rusiei, împiedicarea revenirii creștinismului autentic, a refacerii familiei și a recuperării conștiinței identității personale, desproprietărirea materială și simbolică a populației sunt la fel de opuse ordinii normale cum sunt și obiectivele, în aceeași măsură politice, ale educației suveraniste: impunerea artificială a conștiinței neamului absolut sub pretextul refacerii conștiinței naționale, instrumentalizarea credinței creștine în sens politic general și în scop practic electoral, edificarea unei lumi noi populată de indivizi împiedicați să gîndească prin întreținerea amenințării sorosismului, progresismului și transumanismului cibernetic (cel din urmă fiind respins de „tradiționaliști” de pe pozițiile unui transumanism spiritual, cosmic).
Cele două tabere care se confruntă în prezent sunt astfel unite în lupta lor comună împotriva normalității. După cum observa Gustave Thibon într-un pasaj din care provine și expresia „unitatea minciunii” din titlul acestui text,
„În realitate, ceea ce o minciună detestă cel mai mult nu este minciuna antagonistă (se află într-o comuniune cu aceasta, în unitatea minciunii), ci adevărul care se ridică între aceste două minciuni, condamnându-le. Ceea ce contează înainte de toate pentru omul sclav al unei credințe și al unei iubiri false este să fugă de linia descrisă de culmea acestui adevăr: că se rostogolește în șanțul din dreapta sau în șanțul din stânga, își atinge oricum scopul. Orice «extremist» crede că urăște extrema care i se opune, însă urăște mai presus de toate centrul, vatră și păstor al extremelor, cauză pentru care trece atât de ușor, mânat de hazardurile care îl agită, «de la o extremă la cealaltă». […] Nenorocirea nu este că două minciuni se sfâșie una pe alta, ci că acestea luptă pe cadavrul unui adevăr ucis.” (Gustave Thibon, Diagnostic. Eseu de fiziologie socială, trad. Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, Cluj, Editura Echinox, 2004, p. 80-81).
