S. M. Hutchens observă recent că posibilitatea psihanalizei clasice de a contribui la refacerea sănătății psihice este discutabilă de vreme ce refuză să admită înțelegerea creștină a sufletului (https://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=38-06-003-q). Dar situația religioasă actuală impune necesitatea precizării suplimentare, și anume că o înțelegere pseudo-creștină a sufletului este cel puțin la fel de dăunătoare sufletului și împiedică prin urmare cel puțin în aceeași măsură posibilitatea unei vindecări sufletești. Chiar dacă ambele îl izolează pe om față de Dumnezeu, psiho-spiritualitatea noii ortodoxii îi oferă omului o falsă relație cu un fals dumnezeu, care nu este decît proiecția propriului sine ori a sinelui colectiv. Rezultatul este o credință și o teologie narcisiste, ușor identificabile în formulele auto-glorificatoare specifice, precum „sfinții neamului”, „Catedrala Neamului”, „Biserica neamului” sau „dumnezeul din sufletul/inima mea”.
Cu aproape treizeci de ani în urmă, Richard John Neuhaus observa că „în zorii celui de-al treilea mileniu de după Hristos, pare că alternativele la religie s-au epuizat singure” (https://firstthings.com/the-approaching-century-of-religion/). Prin alternative se referea la alternativele seculare, întrucît ceva mai departe în text el precizează, în legătură cu profeția atribuită lui Malraux, că „simplul fapt că secolul 21 va fi religios nu este neapărat o veste bună. Religia este tot atît de afectată de posibilitățile de inducere în eroare ca orice altă dimensiune a condiției umane.” Pentru a ajunge apoi la concluzia (care, pentru orice bun neocon din perioada dinastiei Bush, constituia și premisa): „cea mai mare problemă evidentă este Islamul”. În privința creștinismului însă, Neuhaus era optimist: „[...] se poate observa o intensificare a conștiinței creștine pe măsură ce ne apropiem de noul mileniu.” Probabil că această observație i-a fost sugerată mai ales de ritmul bun înregistrat de fluxul înrolărilor în armata americană.
Dar Islamul și orice altă religie pot deveni o problemă pentru civilizația occidentală doar în măsura în care creștinismul are deja probleme grave, care sunt cu atît mai grave cu cît sunt mascate de răspîndirea unui pseudo-creștinism, fie în varianta militarizată și naționalistă întîlnită în special în SUA, Ucraina și Rusia, fie în cea liberal-wokeistă, fie în cea pacifistă, spiritualistă, păgînă în esența ei, care a înlocuit în țări precum România creștinismul tradițional, apostolic. Dar pentru creștinii din primele trei secole, problema nu o reprezentau prigoanele și păgînismul Imperiului Roman sau al barbarilor, ci răspîndirea falselor învățături creștine propovăduite de creștinii eretici.
Nu este totuși chiar atît de evident cum i se părea lui Neuhaus că alternativele seculare au slăbit în intensitate: wokeismul este cu atît mai încurajat în UE cu cît în SUA a trebuit să coboare deocamdată în catacombe, iar transumanismul devine tot mai atrăgător, inclusiv pentru creștinismul progresist și liberal, care rămîne o versiune validă și pentru Patriarhia Română, transformată de aproape două decenii într-un mare receptor al noutății de orice fel. Marea noutate a celui de-al treilea mileniu o reprezintă însă alternativele religioase, mai precis alternativele pseudo-creștine la creștinism. Dacă secolul 20 a fost cel mai antireligios dintre toate secolele de după Hristos, secolul 21 este deocamdată cel mai anticreștin, ceea ce face ca în fiecare biserică și la fiecare slujbă religioasă credincioșii să riște să fie aduși în prezența dumnezeului care le convine, de la cel al culturii și civilizației, la cel al neamului absolut sau la cel al conștiinței cosmice universale și, evident, impersonale.
Ideea că religia ne împiedică să ne autodistrugem este o altă capcană, evitarea autodistrugerii fiind un scop propriu mai degrabă religiei terapeutice de astăzi, un hibrid format din elemente luate din creștinism, umanism și păgînism, care încurajează și dezvoltarea unui ecologism patologic: în realitate, scopul religiei, al creștinismului cel puțin, nu este acela al prelungirii istoriei, al asigurării că secolul 21 va continua să existe și că el va fi urmat de secolul următor și tot așa la nesfîrșit, ci de a împlini voia lui Dumnezeu într-un timp scurtat deja. Din perspectiva teologiei tradiționale, suntem în prelungirea istoriei, în acel mileniu al harului și al prezenței lui Dumnezeu pe care milenariștii de toate soiurile, de la cei americani la cei români, îl așteaptă în viitor ca pe o confirmare a naturii lor de popor ales.
În plus, naționalismul religios actual este evident mai dispus decît ateismul comunist să apese butonul de lansare a rachetelor nucleare, de vreme ce aderenții lui sunt oricum mîntuiți, fie prin predestinarea divină anterioară creației, fie prin apartenența la neamul ales, oricare ar fi el. Așa cum ateii dezvoltă patologii specifice legate de atașamentul exclusiv de lumea aceasta, creștinii care cad victimă unor înțelegeri corupte ale creștinismului dezvoltă în mod necesar patologii specifice atașamentului exclusiv de lumea celalată, care-i poate face să creadă că lumea merită distrusă pentru a pregăti calea Domnului sau cel puțin că lumea poate fi totuși purificată și salvată printr-o acțiune militară literal apocaliptică.
