Fățărnicia ne împiedică să ne îndreptăm. Chiar dacă am mai avea șansa îndreptării imediat după moarte sau în intervalul dintre moartea noastră și Judecata de Apoi, cum consideră unii creștini atenți precum C. S. Lewis ori părintele Thomas Hopko, fățarnicul nu mai este capabil să se folosească de ea.
Problema în iad nu este că ai ajuns în el, ci că nu mai poți ieși din el. Iar ceea ce ne împiedică să ieșim din iadul în care intrăm încă din viața aceasta este incapacitatea noastră de a percepe că ne aflăm în el. Această incapacitate este generată nu atît de orbirea adusă de păcat, ci de orbirea adusă de falsa virtute. De fapt, cel mai sigur și mai scurt drum spre iad este oferit de virtue signalling, prin care ne asigurăm că partea noastră de slavă lumească este în siguranță chiar și în Biserică.
Oricine trăiește drept de dragul unor principii sau de dragul oricui altcuiva decît Dumnezeu riscă să le-o ia înaintea tuturor celor care se îndreaptă spre iad prin nedreptate. Poți să fii drept în fața propriei conștiințe, dar nedrept în fața lui Dumnezeu. Capitolele 7 și 25 din Evanghelia după Matei ne arată că Hristos nu este respins doar de necredincioși, ci și de credincioși, dintre care unii vom descoperi cu stupoare că a spune „Cu Dumnezeu înainte1” și „Doamne ajută!” nu ne scapă de iad: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor” (Matei 7, 21).
Problema cu iadul este că ne ajută să-l creștem în noi înșine ca pe o formă de împărăție a lui Dumnezeu care ne convine. Iadul este un rai personalizat în care ne este tot mai greu să vedem că suntem morți și, prin urmare, să credem că am mai putea învia.
