Fără libertate nu ne putem împlini în umanitatea noastră. Dar cum ne împlinim în umanitatea noastră? S-ar putea spune că ne împlinim pe măsura realizării potențialului nostru. Însă acest potențial poate fi ratat printr-o orientare greșită spre un model corupt sau fals de umanitate. Modelul oferit de o cultură degenerată nu poate oferi condițiile realizării potențialului uman, ci mai degrabă îl blochează. Modelul unei culturi degenerate este determinat de instinctul supraviețuirii, ceea ce explică de ce între cocalar și membrii elitei intelectuale din România post-comunistă nu există decît o diferență stilistică, lucru pe care societatea l-a înțeles pînă la urmă, după cum o demonstrează indiferența cu care înregistrează intervențiile elitei. După ce lumea s-a convins că în spatele discursului despre înflorirea umanistă prin cultură nu se află decît indivizi tot mai piperniciți, tot mai jalnici și mai ridicoli în efortul lor de a-și reda debilitatea sufletească cronică în termenii nobleței spiritului, oamenii au căutat să-și realizeze pe cont propriu o formulă potrivită de umanitate care să le asigure supraviețuirea în condițiile descompunerii societății generată de modelele otrăvite aculturate în România în ultimii douăzeci de ani de elita ortodoxă cu binecuvîntarea ierarhiei din BOR.
Reacția la o cultură degenerată se coagulează de regulă printr-o cultură totalitară, care urmărește să oprească pentru a reforma degenerarea liberală (produsă de credința în capacitatea omului de a se salva singur) prin impunerea unui nou model de umanitate, superior celui liberal prin credința eroică sau mesianică în destinul de salvator al societății, națiunii sau umanității. În acest sens, societatea deschisă este la fel de antiliberală precum nazismul sau comunismul, opunîndu-i supraomului nazist sau comunist supraomul multilateral deschis, omul-nou-care-poate-fi-orice-își-dorește.
Diferența este că spre deosebire de totalitarismele hard, totalitarismul soft se folosește de libertatea omului pentru a-l face să-și dorească noul model de umanitate. Însă această libertate este una falsificată prin redefinire. Ea este prezentată ca putere de a redefini adevărul și, în felul acesta, ca putere de a redefini realitatea în domeniile ei fundamentale: politic, religios, social, moral, cultural, psihologic. Această falsă libertate îi oferă omului o serie de iluzii: a puterii, a libertății, a realității.
„După roadele lor îi veți cunoaște”, ne atrage atenția Hristos de două ori în capitolul 7 al Evangheliei după Matei. În cele mai multe cazuri, nici măcar nu trebuie să așteptăm să vedem ce fel de roade aduc unii și alții: „Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? […] orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei 7, 16-17). Dar spre deosebire de toți ceilalți oameni și în special de salvatorii umanității, neamului sau planetei, creștinii nu se consideră niciodată pomul bun. Ei știu că sunt altoiți în pomul bun, în vița bună, în viața adevărată, în singurul model care-i permite omului să-și realizeze potențialul într-un mod cu adevărat liber, asemănîndu-se cu Dumnezeu. Roadele pe care le aducem ne ajută să verificăm dacă suntem nu doar mlădițe ale viei-Hristos, ci în egală măsură mlădițe vii, care nu s-au uscat printr-o nouă altoire cu mlădițele ideologiilor salvatoare ale acestei lumi.
