Pentru ortodoxul român de astăzi, cultura morții este cea care se opune revenirii katehonului Donald Trump și recuperării credinței „strămoșilor noștri reali” („Noi includem în acest termen, ca dreaptă credință, și străvechea noastră dreaptă credință monoteistă, multimilenară, a strămoșilor reali, de la arieni la traco-geto-daci.” Conf. univ. dr. Gheorghe D. Iscru, text prezentat la Conferința Muzeului de Istorie al Municipiului București în data de 30 mai 2013, https://www.art-emis.ro/analize/sa-redevenim-romani-romani-si-iar-romani-patrioti-si-nationalisti).
De fapt, ceea ce definește orice cultură a morții este refuzul conștient al vieții, refuz care poate fi realizat chiar și prin manifestările dedicate vieții precum marșurile pentru viață. Prin spiritualitatea păgînă încurajată în BOR în ultimele decenii, numărul oamenilor călăuziți spre iad a depășit numărul avorturilor. Dacă preoții ortodocși ar condamna credința în reîncarnare s-ar trezi cu bisericile goale. O atitudine pentru viață ar trebui să fie consecventă și cuprinzătoare, astfel încît să vorbească despre finalitatea procreării și anume, aducerea nu pe lume, nu la viață, ci lui Dumnezeu a unei noi ființe omenești. Dar o astfel de atitudine nu ar fi susținută de Biserică și de societate pentru că nu ar putea servi scopuri și agende politice, deci nu ar fi utilă culturii morții.
Cultura morții refuză viața pentru că presimte că aceasta pune capăt vieții-întru-moarte din afara vieții. În ciuda speranței ortodoxului român de astăzi, viața întru moarte, proprie nu doar secularismului, ci și tuturor religiilor după cum a arătat părintele Alexander Schmemann, nu este nesfîrșită. În funcție de răspunsul nostru la darul vieții, viața întru moarte lasă locul vieții nesfîrșite sau morții nesfîrșite.
Cultura morții, indiferent că este vorba despre cea seculară întemeiată pe propriul sine sau despre cea religioasă întemeiată pe Hristosul cuantic ori pe Dumnezeul transpersonal, va încerca întotdeauna să traducă moartea ca viață. Acest exercițiu de traducere și retroversiune reprezintă esența misiunii noii Biserici creștine a morții. Dar pentru că nu are acces la limba vieții, pretenția de actualizare a învățăturii creștine nu este decît o încercare de împrospătare și de înnoire a unei culturi care rămîne tot atît de străină de experiența creștină precum este moartea față de viață.
