„Mergem mai departe în istorie, la Mihai Viteazul. El intra în față în luptă, era puternic, un om 1,90 m! Avea o secure cu două tăișuri și tăia și în dreapta și în stânga, făcea cărare.” Am citat un pasaj revelator dintr-un „cuvânt plin de iubire de neam al părintelui Pimen Vlad în care acesta ne evidențiază valorile pe care românii le-au avut în istorie.” (https://www.rostonline.ro/2024/02/video-parintele-pimen-vlad-cuvant-puternic-despre-eroii-romanilor-daca-ne-uitam-in-urma-vedem-un-sir-de-mucenici-se-incearca-permanent-sa-se-arunce-cu-noroi-in-ei-ne-explica-altii-istoria-noastr/). Românii ar trebui să știe însă că și astăzi avem valori și chiar dacă nu au toți statura lui Mihai Viteazul, nu le lipsește securea, ce-i drept, doar cu un singur tăiș pentru că de data aceasta dușmanul e doar de stînga.
Probabil că la apropiata încoronare a valorilor neamului va trebui făcută o nouă coroană. Actuala coroană regală este de oțel, iar românii merită cel puțin AUR. Însă coroana de aur a Sfîntului Ștefan cel Mare a fost vîndută sau dată la topit de Sf. Ierarh Iacob Putneanul pe cînd era mitropolit al Moldovei, după cum descoperea cu mîhnire părintele Iraclie Porumbescu, martor al deshumării de la Putna din 1856:
„Curiosul cel mai mare e însă că capul – osul numai – e întors despre corp cu vârful lui spre gât (grumaz), lucru carele dă dovada că mormântul acesta e căutat de mai de mult; – pentru că nici coroana nici alte însemne prețioase nu mai sunt – ba și lespedea cea mare, cu care era acoperit mormântul, e la un cot ciuntit și, cum se vede, cu violență.” (Gazeta Transilvaniei, nr. 96, 6 dec. 1856, p. 1, în Iraclie Porumbescu, Scrieri, Editura Convorbiri literare și Editura Timpul, Iași, 2022, p. 39)
„[…] după o amănuntă căutare, se și găsi o epistolă a mitropolitului Moldaviei IACOV, din an. 1757, și ilustră tot arcanul! Acea epistolă e adresată de către numitul mitropolit către igumenul de atunce al monastirii Putna, și din ea se vede clar că «un mormânt din pomenicul bisericii» monastirii Putna a fost, cum samănă, din porunca acelui mitropolit cercat, și prețioasele «de pe mortul» din acel mormânt luate; căci un pasagiu din acea epistolă sună așa: «toate pietricelele ce s-au aflat, și inelele, și serjele, și boldurile, și altele ce s-au aflat pe mortul acela, să le pecetluiești la un loc, și prin acela, cu un om de credință, să ni le trimiteți…» (Gazeta Transilvaniei, nr. 97, 10 dec. 1856, p. 1-2, în ibid., p. 39-40)
După ce arată că scopul spolierii mormîntului a fost pînă la urmă bine intenționat, și anume, obținerea fondurilor necesare renovării mănăstirii, părintele Iraclie deplînge totuși modul nepăsător în care a fost tratat și abandonat mormîntul domnitorului moldovean: „Relicvele lui Ștefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 șine late de fier; poate, deci, ci și sicriul, dacă a fost acela de metal prețios, l-au luat.” (ibid.)
Prin urmare, este bine ca românii să-și cunoască istoria. Acesta este poate un important serviciu pe care ni-l aduc cei care vor ca elevii români să învețe istoria altor neamuri și a altor popoare și a altor neamuri și a altor popoare, dacă nu cumva chiar și a altor neamuri, ba chiar și a altor popoare:
„îmi spunea cineva că se încearcă să se bage istoria altor popoare, a altor neamuri și nu prea văd cu ce ar ajuta pe copiii români să învețe istoria altor neamuri și să scoată din istoria noastră în școli. N-am văzut la alte popoare lucrul ăsta! Sunt atât de pregătiți copiii noștri și cunosc istoria atât de bine încât au ajuns la starea aceea, să înceapă să învețe istoria altor neamuri? Sau, poate, e alt scop aici în spate? Se încearcă să-și uite poporul român istoria și bineînțeles că încep cu generația tânără, cu copiii? (https://www.rostonline.ro/2024/02/video-parintele-pimen-vlad-cuvant-puternic-despre-eroii-romanilor-daca-ne-uitam-in-urma-vedem-un-sir-de-mucenici-se-incearca-permanent-sa-se-arunce-cu-noroi-in-ei-ne-explica-altii-istoria-noastr/)
Sigur că asta se urmărește. Dar asta s-a urmărit în toată istoria modernă a României. Modernitatea însăși nu este decît o încercare de a relua totul de la capăt, instituind un nou punct originar prin desprinderea de trecut. Bineînțeles că nepăsarea cu care mitropolitul Moldovei se referea la Sf. Ștefan ca la „mortul ăla” nu are de-a face cu modernitatea decît în măsura în care aceasta reprezintă un exces al spiritului practic. Însă nu am întîlnit pînă acum nici un protest din partea ierarhiei ortodoxe din trecut sau prezent față de proiectul restaurator al lui Carol I, prin care ctitoriile domnești fundamentale din Moldova și Muntenia au fost distruse pentru a servi imaginii de „făuritor de țară” a unui rege străin, care reîntemeia totul și mai ales trecutul pentru a asigura reușita progresului viitor.
Impresia mea este că Țuțea a fost mai aproape de adevăr cînd ne-a descris ca pe o căruță de țărani decît Noica, mentorul spiritual (împreună cu Eliade) al elitei intelectuale ortodoxe, pentru care sufletul pastoral este superior prin noblețe celui agrar. Dacă Țuțea are dreptate, atunci excepționalismul românesc este constituit de conștiința locuirii într-un loc binecuvîntat de Dumnezeu și dăruit acestui popor pentru a avea grijă de el.
Identitatea ne este falsificată așadar nu doar prin indiferența față de locuitori, ci și prin încercarea de a ne atribui dimensiuni eroice. Pentru elită nu suntem decît ăia: morții ăia, viii ăia. Pentru ortonaționaliști, suntem niște uriași. Primii ne șterg numele prin anulare, ceilalți prin transformarea lui în renume: uriașii ăia.
Trebuie să ne cunoaștem istoria pentru a ne putea păstra numele și trebuie să ne cunoaștem numele pentru a putea lucra în istorie potrivit chemării adresată de Dumnezeu pe numele nostru.
