Pentru a aspira la o funcție importantă într-un stat clientelar sau vasal trebuie în primul rînd să oferi asigurări că nu ameninți scenariul puterii superioare de care depinde statul tău decît în mod excepțional, în anumite limite precizate în prealabil și doar în măsura în care amenințarea respectivă, inclusă deja în scenariu, îi permite statului suzeran intervenția salvatoare prin care ordinea este restabilită fără ca populația să mai ajungă să asocieze dezordinea internă cu politica externă a statului suzeran. În al doilea rînd, șansele de a ajunge într-o funcție importantă fie prin numire directă, fie indirect prin alegeri, sunt cu atît mai mari cu cît sunt oferite garanții cu privire la împlinirea la timp și mai ales cu orice preț, inclusiv cu cel al sacrificării propriei persoane, a obiectivelor suzeranului.
Știm că în perioada comunistă alegerile nu au fost libere; dar cît de libere au fost după 1990? Ce șanse are în alegerile din postcomunism un candidat care nu oferă garanțiile de mai sus?
Dar nu numai candidații sunt neliberi, iar candidații liberi sunt excluși din capul locului: nici electoratul nu este liber, acceptînd la fel ca politicienii condițiile care impun dependența noastră totală de UE. Înainte de 1990, individul depindea de stat pentru a avea un serviciu, o pensie și un apartament. Dar cît de liberă este o populație ale cărei salarii, în zona bugetară, și pensii de stat depind exclusiv de UE? Era mai nedemn individul care locuia într-o locuință de stat decît cel care locuiește într-una care aparține băncii cel puțin pînă la ultima rată (care poate veni mult după ultima suflare a prezumtivului proprietar)?
Cît de liberă ideologic este o școală care îi învață pe elevi că realitatea este construită social? Nu este acest determinism social la fel de distructiv pentru libertatea umană cum era și determinismul materialismului dialectic?
Înainte de 1990 puteai să cîștigi bine dacă acceptai să te dezumanizezi, devenind o rotiță a sistemului. Unii n-au putut, alții n-au vrut, iar un număr și mai mare nu a știut cum să facă asta. Ghinionul lor, vorba dlui Klaus Iohannis. Totuși, după 1990 tot mai mulți au dorit să învețe să o facă, mai ales că dezumanizarea capitalistă era considerată nobilă față de cea comunistă, iar în zona ortodoxiei euro-atlantiste, chiar sfințitoare.
Traian Băsescu ne-a demonstrat prin propria lui persoană ce înseamnă a trăi bine. Judecînd după comportamentul oamenilor care trăiesc bine, este evident că cei mai mulți dintre ei au acceptat prețul. Și au fost răsplătiți pentru asta, însă dezumanizarea oferă un avantaj și mai important decît standardul ridicat de viață: nu mai simți nimic. Asta explică și de ce restul românilor o acceptă gratis, nu neapărat pentru a trăi bine și nici pentru a fi și ei la fel ca toată lumea, ci pentru a putea supraviețui într-o lume dezumanizată.
Asta înseamnă că, cel puțin în România, toată lumea a înțeles și a acceptat odată cu natura dezumanizată a imperiului de care depindem, situația de vasalitate inclusiv spirituală față de o cultură a morții. În această situație nu putem învăța nici să murim, nici să trăim, deși acestea erau poate singurele lucruri pe care ni le permiteam în perioada comunistă.
