Triumful modernității din ultima sută de ani ne-a demonstrat că odată ce normalitatea este înțeleasă drept subiectivă și opțională, ea face loc anormalității. Anormalitatea nu este o simplă degenerare a normalității, ci o falsă normalitate alternativă, întemeiată pe subiectivitatea și narcisismul individului. Păstrarea caracterului obiectiv și necesar al normalității presupune anumite constrîngeri interioare, impuse de conștiința morală și de caracterul moral, și exterioare impuse prin lege. Dar la rîndul ei, anormalitatea este impusă și păstrată printr-un efort public de reformare a conștiinței condus de elita intelectuală și realizat în masa socială prin mass media și sistemul de educație publică.
Într-o societate în care anormalitatea a ajuns predominantă, este foarte probabil ca apelul la normalitate să fie folosit de indivizii lipsiți de caracter și conștiință doar pentru a obține, în numele normalității, dreptul de a folosi puterea în vederea impunerii normalității. În felul acesta, abuzatorii normalității vor corupe normalitatea, transformînd-o într-o ideologie și vor determina populația anormalizată să apere anormalitatea, percepută ca expresia ultimă a naturii umane.
