„Există două greșeli egale și opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existența lor. Cealaltă este să credem și să avem pentru ei un interes exagerat și bolnăvicios. În ce-i privește, ei sînt la fel de mulțumiți de ambele greșeli și aclamă cu aceeași încîntare un materialist sau un vrăjitor.”
(C. S. Lewis, Scrisorile lui Zgîndărilă, trad. de Mirela Rădoi, Editura Logos, 1993, Prefață)
Textele lui Alexandru Racu nu au cum să nu te pună pe gînduri, deși dacă ar observa conținutul unora dintre aceste gînduri, poate că Al. Racu ar prefera ca postările lui să aibă alte efecte, mai puțin periculoase.
De pildă, articolul intitulat „De ce sunt credincioșii conspiraționiști? O explicație simplă” (https://alexandruracu.wordpress.com/2024/07/12/de-ce-sunt-credinciosii-conspirationisti-o-explicatie-simpla/) nu are cum să nu te facă să te întrebi dacă nu cumva receptivitatea credincioșilor pentru conspiraționism ar putea fi explicată nu doar social, cultural sau psihologic prin efortul progresist de eliminare a „ipotezei Dumnezeu” din ordinea socială, ci și printr-o credință coruptă deja. Dacă lucrurile ar sta așa, atunci ar trebui adăugată și explicația teologică, care ne poate ajuta să vedem că unii credincioși sunt conspiraționiști oricum, în timp ce toți conspiraționiștii sunt credincioși în felul lor. Pentru că este limpede că nu toți credincioșii sunt conspiraționiști, așa cum nu toți conspiraționiștii sunt credincioși în sens creștin. În plus, în România credincioșii conspiraționiști întrețineau un conspiraționism latent cu mult înaintea creșterii presiunii seculare în spațiul public din ultimii zece ani. Despre nebunia cu codul de bare care ar reprezenta semnul lui Antihrist se vorbea la noi încă din primii ani de după Revoluție, cînd societatea românească și, aș îndrăzni să spun, chiar și statul român asumau încă o identitate creștină.
În comunitățile creștine în care clerul nu-și abandonează nici rațiunea, nici turma, nevoia unui scenariu conspiraționist este mult redusă iar acolo unde apare, ea este mai degrabă rezultatul unei minți pe cît de tulburată, pe atît de izolată. Părerea mea este că presiunea seculară/progresistă nu a cauzat conspiraționismul ca reacție inevitabilă, ci a confirmat o predispoziție conspiraționistă pre-existentă și care ajunsese deja la un stadiu cronic cu cel puțin două decenii în urmă, cu efecte distructive asupra credinței, care era și-așa confuză în urma diverselor experimente civilizaționale la care a fost supusă BOR pe măsură ce România era integrată în marile structuri euroatlantice (NATO și UE). Treptat, acei credincioși ortodocși înstrăinați de propria credință au renunțat la ea, nu în sensul unei lepădări conștiente, ci căutînd un plus de semnificație pe care să-l adauge unei credințe creștine reziduale, adoptînd astfel diverse scenarii de natură paranormală, un paranormal pe care bineînțeles că-l identificau cu ordinea duhovnicească veritabilă, formîndu-și astfel o mentalitate favorabilă dezvoltării teoriilor conspiraționiste în care Antihristul, reptilienii, extratereștrii, transumanismul, sfinții și Sf. Treime reprezintă personajele principale.
În afara de
asta, comunitatea conspiraționistă oferă un sprijin (pseudo) intelectual și sufletesc
care face suportabilă pierderea vieții creștine asigurată în trecut de comunitatea parohială. Chiar dacă un membru al familiei
conspiraționiste consideră că unele explicații sunt absurde, va continua
să o frecventeze din simplul motiv că preferă aberația evidentă neantului cu
care ar trebui să se confrunte în urma pierderii credinței creștine. Încrederea
în conspiraționism este în acest caz o încredere disperată în conspiraționiștii
de care are nevoie pentru a putea supraviețui spiritual și intelectual într-o
lume care altfel ar fi lipsită de sens. Conspiraționismul este la fel de atrăgător ca orice bulă sigură și confortabilă.
Poate că ar fi fost util dacă Al. Racu ar fi folosit cu mai multă rigoare termenii credință și încredere. Poate că a presupus că se adresează unor cititori pentru care aceste distincții sunt evidente. Oricum ar fi, voi încerca aici o astfel de precizare.
Faptul că ai credință în Dumnezeu nu înseamnă că ai încredere în El. Pentru a crede în cineva, în existența cuiva, în bunătatea lui, nu trebuie să-l cunoști. E destul dacă cineva care-l cunoaște ți-a vorbit despre el. Dobîndim credința în Dumnezeu datorită încrederii pe care o avem în cineva care îl cunoaște. Dobîndim încrederea în Dumnezeu după ce l-am cunoscut noi înșine.
Impresia mea este că retragerea creștinilor în conspiraționism este determinată de o ratare a credinței, care nu a mai ajuns la împlinirea ei ca încredere în Dumnezeu și atunci este obligată să-și găsească sursa certitudinii într-o pseudo-cunoaștere alternativă a realității, care corupe nu doar înțelegerea rațională a realității, ci și pe cea teologică, fapt demonstrat și de obsesia conspiraționiștilor pentru Antihrist, după cum observă C. S. Lewis în pasajul citat la începutul acestui text.
[Completare adăugată la 23:32: Am folosit unele formulări neclare, precum
1. „credincioșii
conspiraționiști întrețineau un conspiraționism latent”. Mă gîndeam la o predispoziție conspiraționistă apărută pe fondul unei credințe slabe sau confuze; și
2. Prin „clerul care-și abandonează turma” am în vedere clerul care-și abandonează misiunea învățătorească față de turmă, rezumîndu-se doar la slujirea liturgică. De fapt, probabil că nu-și abandonează efectiv nici rațiunea, dar încurajează acest abandon în rîndul turmei în scopul evident al unei manipulări mai eficiente a acesteia.]
