Moartea îi face Vieții cu ochiul; ofensată, Viața
își împinge mîndră pieptul înainte.
Moartea îi întinde Vieții o floare, spunîndu-i: „Îți
stă bine în negru, îmi plac persoanele serioase.”
Viața se scuză printr-o glumă: „Nimeni nu ia viața
în serios, așa că n-am de ales, măcar eu să mă iau în serios...”
Atunci Moartea spuse: „Te iau eu în serios. Te iau
de nevastă.”
„Ai casă? Ai serviciu? Vrei copii?”, întrebă Viața
prevăzătoare.
„Am toate casele. Am un serviciu stabil, un
program elastic, asigurare de viață și nenumărate alte beneficii. Iubesc copiii
de parcă ar fi ai mei și îi vreau pe toți”, răspunse Moartea cu însuflețire.
„Minunat!”, aprobă Viața. „Vom trăi uniți pînă
cînd Învierea ne va despărți.”
„Nu știu cît de uniți vom trăi, dar te asigur că
vom muri cît se poate de uniți”, ripostă Moartea cu sarcasm.
„Te bazezi
pe boldul ăla vechi? Ai uitat oare că a fost desfăcut? Că legăturile morții au
fost rupte? Că firea e prinsă de nădejdea învierii? Hai mai bine să ne bucurăm
de ce avem acum, să ne bucurăm de viață,” propuse Viața zîmbind.
„E prea tîrziu,” răspunse Moartea îndepărtîndu-se
indispus. „Am bănuit eu că ești neserioasă de cum ți-am văzut marginile albe
ale veșmintelor de dedesubt.”
