De treizeci de ani ni se tot cîntă același cîntec
de leagăn: sîntem români în măsura în care sîntem europeni.
Nu-i de mirare că am ajuns să nu fim nici una, nici
alta. Nici nu ne deșteptăm din „somnul cel de moarte”, nici nu dormim ca lumea.
Sîntem somnambulici.
Dacă e să fim europeni, este doar în măsura în
care sîntem români. Dar am fost vreodată lăsați să spunem și să arătăm ce înseamnă a fi
român în acești treizeci de ani? În rarele momente în care am încercat, emisiunea
a fost întreruptă de difuzarea unui calup publicitar. Oricum, noi am așteptat
de fiecare dată, cuviincioși, ca interlocutorii noștri să termine de vorbit.
Bineînțeles, nu au terminat niciodată de vorbit.
Nu a fost decît un penibil talk show, un spectacol unde nu contează decît un
singur lucru: cine vorbește mai mult. A fost o emisiune neîntreruptă decît de reclame, de-a lungul a treizeci de ani, în
cursul căreia au vorbit doar ei, repetînd același lucru: ce înseamnă să fii
european.
Dar ce înseamnă să fii european? Ne-au trebuit
treizeci de ani, dar pînă la urmă am priceput: în primul rînd, înseamnă să fii UEuropean.
Adică nici român, nici european.
Acum, că am aflat, putem în sfîrșit adormi ca
lumea, așa cum se cuvine: pentru totdeauna.
Din păcate, odată cu adormirea noastră, nimeni nu
va mai putea da acatiste și pentru cei vii, adică pentru cei care și-au asumat
identitatea ueuropeană eliberîndu-se deopotrivă de cea românească și de cea
europeană, precum se eliberează capsula spațială de vehiculul ei de lansare.
Dar dacă conștiința românească a fost înăbușită de
cîntecele de leagăn ale UE, cum am putea să o trezim? Prin cîntecele de leagăn
românești.
