Întunericul spiritual în care se află lumea civilizată în această etapă a istoriei corespunde celei de-a noua plăgi care a lovit Egiptul (Ieșirea, cap. 10), sublinia părintele Patrick Henry Reardon într-o predică rostită cu aproape zece ani în urmă:
„Întunericul Egiptului nu era doar întunericul atmosferei lipsită de soare. Nu, era întunericul primordial al non-creației, khoshek-ul care a domnit înainte ca glasul lui Dumnezeu să creeze lumina. Niciunul dintre noi nu a experimentat acel întuneric. Este propriu acelui tip de întuneric ca noi să nu fim conștienți de el. Pentru că, într-un fel, ai impresia că te afli în lumină. Acesta este întunericul celor care au confundat lumina cu întunericul.
În ultimul deceniu, în ultimul deceniu și jumătate, am declarat în mod repetat convingerea mea că această lume în acest moment se confruntă cu a noua plagă a Egiptului, plaga întunericului terminal. Vedem în lume lucruri pe care nu le-am mai văzut pînă astăzi. Vedem lucruri în lume chiar acum pe care nu mi le-aș fi putut imagina în urmă cu cinci ani! Aceasta este prima civilizație din toată istoria, de exemplu, în care căsătoria nu trebuie să fie între un bărbat și o femeie. Este pentru prima dată cînd așa ceva i-a trecut omului prin cap. Și în ultimii doi ani, cel puțin în ultimii doi ani și jumătate, asta a devenit acum norma acceptabilă. Fiți atenți: asta, frați și surori, înseamnă întuneric.” (https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/the_light_of_wisdom)
În România, întunericul acesta s-a manifestat cu deosebită forță cu ocazia referendumului pentru familie din 2018. Acum, știm că după a noua plagă pe egipteni i-a lovit a zecea: moartea copiilor lor. Însă moartea nu trebuie să fie neapărat trupească. De fapt, moartea adevărată este moartea spirituală – cea fizică este doar un rezultat al morții spirituale.
Întunericul în care oamenii se complac cu atît mai ușor cu cît îl confundă cu lumina îi face să se piardă nu doar pe ei, ci să-și piardă și proprii copii. Problema în întuneric este că în el nu se mai vede nimic, începînd cu întunericul însuși, cum ne amintea părintele Reardon. Progresiștii din România acuză pesedismul (sau chiar comunismul!) pentru spectacolul degenerării umane din incidentul produs recent la școala din localitatea Pietriceaua (județul Prahova), în timp ce conservatorii de unică folosință atribuie responsabilitatea pentru indisciplina generalizată din școala publică proiectului „România educată” (cum rămîne atunci cu influența pozitivă a orei de Religie?). Din experiența mea de părinte prezent la toate ședințele cu părinții timp de opt ani, pot spune însă că de fiecare dată cînd un cadru didactic încerca să abordeze în mod politicos și chiar binevoitor problemele de disciplină ale unor elevi, se confrunta imediat cu reacții violente de negare sau chiar de condamnare a școlii din partea părinților elevilor respectivi.
Profesorul nu are autoritate în fața elevului pentru că părinții nu au autoritate în fața copiilor. Autoritatea celui mare față de cel mic este rea așa cum lumina este rea în raport cu întunericul, adevărul față de minciună. Binele, adevărul, lumina sunt discriminatorii. Autoritatea bună este acum cea a neîmplinirii, a virtualului, a potențialității în fața realității. Întunericul nu este decît o victimă a luminii, deci lui îi revine în mod legitim întreaga autoritate.
Societatea actuală nu este întemeiată pe ura de clasă socială, ci pe ura față de clasa ontologică, față de ierarhia ontologică determinată de ordinea adevărului. Deschiderea operată de societatea deschisă este deschiderea oferită de un întuneric pe care oamenii îl iubesc tot atît de mult pe cît urăsc lumina.
