Atunci cînd acuzăm existența în România a unui stat paralel sau a unei Biserici paralele, presupunem că există în același timp și un stat de drept și o Biserică adevărată, care ar fi amenințate de aceste structuri paralele subversive. Dar a existat vreun moment în întreaga perioadă post-comunistă în care statul român a reprezentat interesul național sau în care liderii ortodocși și-au manifestat susținerea pentru ortodoxia tradițională și pentru cultura națională altfel decît pentru a semnala „vocația lor europeană”? A existat vreun moment în toată această perioadă în care statul și ierarhia ortodoxă au reprezentat aspirațiile românești mai degrabă decît interesele străine? A existat vreun moment în care recunoașterea rădăcinilor noastre să nu fie făcută altfel decît pentru a orienta trunchiul și coroana spiritului național spre cerul euro-atlantic? A existat în ultimii 33 de ani un moment în care realitatea națională să nu reprezinte pentru liderii ortodocși același obstacol pe care clasa politică se grăbea să-l elimine? A existat pentru BOR, pentru elita intelectuală și pentru conducătorii politici un alt proiect de țară în afara alinierii țării noastre la realitatea unică a proiectului UEuropean?
Dacă este
adevărat că nu există un stat și o Biserică care să afirme realitatea
românească [Completare ulterioară, 13:42: Prin realitate românească înțeleg specificul național determinat de geografia, istoria și de cultura națională inspirată de spiritualitatea ortodoxă tradițională], care este atunci sensul denunțării unui stat și a unei Biserici paralele?
Sensul este unul dublu, de auto-legitimare a autorului denunțului ca apărător
al normalității, pe de o parte și de ascundere a absenței autorităților seculare și religioase
legitime, pe de alta. Ceea ce înseamnă că denunțul constituie, de fapt, un auto-denunț al reprezentanților
autorităților uzurpatoare care fac jocul intereselor străine în special atunci
cînd acuză mașinațiunile statului și Bisericii paralele. Contribuția acestor „apărători” este esențială pentru ascunderea adevăratei opoziții, prin care Biserica văzută devine aproape tot mai mult paralelă cu Biserica nevăzută.
