Una dintre erorile majore specifice spurcăciunilor creștine și celor ortodoxe în special este determinată de convingerea că orice păcat ar săvîrși ele, acesta este strict între ele și Dumnezeu, iar pentru că milostivirea lui Dumnezeu copleșește dreptatea Lui, spurcăciunile se vor descurca pînă la urmă. Problema este că prin reflexul lor tranzacțional de a negocia în permanență condițiile afirmării adevărului, spurcăciunile ortodoxe nu fac decît să slăbească puterile virtuților teologale ale celor mai mici care cred în Domnul.
Odată slăbite, credința în adevăr, nădejdea în bine și iubirea frumosului permit și participă de fapt la redefinirea adevărului (ca adevăr ideologic, în versiunea creștinismului de dreapta sau de stînga ori ca adevăr religios pluralist în versiunea gnosticismului răspîndit de școala Pleșu), a binelui (ca bine ideologic al utopiilor progresiste sau ca binele gnosticismului impersonal) și a frumosului (înțeles exclusiv estetic, deci gnostic, ca desprindere de corporalitate).
Această complicitate a spurcăciunilor ortodoxe (născute de elita și liderii ortodocși) la redefinirea mîntuirii omului nu poate fi niciodată o afacere privată între cei care lucrează fărădelegea și Dumnezeu: „cine va sminti pe unul dintr-aceștia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară şi să fie afundat în adîncul mării.” (Matei 18, 6)
