Există o autoritate legitimă și una nelegitimă. Cea legitimă este creatoare, cea nelegitimă este distructivă (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/11/despre-autoritate.html). Una proiectează lumină, adică adevăr, cealaltă întuneric, adică minciună (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/04/autoritatea-intemeiata-pe-intuneric.html).
Puterea nu este sursa autorității, ci autoritatea se manifestă ca putere. Doar autoritatea creatoare este autoritate propriu-zisă (lat. auctor, „tată, întemeietor, cel care face să crească”). „Părintele minciunii” nu poate crea decît o realitate falsificată, coruptă prin desprinderea de autorul ei. Asta nu înseamnă că autoritatea falsă ar urmări formularea unor afirmații logic false, susținînd că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este. Nu este vorba despre faptul că răul ar admite autoritatea lui Aristotel, ci despre faptul că el apare prin încercarea de a înlocui temelia lui „este” înlocuind autoritatea legitimă cu o altă autoritate legitimă, legitimînd contestarea autorității autentice în numele propriei sale autorități autonome. Falsa autoritate este una care se autorizează singură printr-un act revoluționar de negare a autorității legitime. Din acest punct de vedere, mi se pare că este fundamental greșit să ne referim la Hristos ca la un revoluționar și la creștinism ca la o revoluție (am făcut această eroare vorbind într-un text mai vechi despre „revoluția Adevărului” https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/spectrul-romaniei.html ; între timp am înțeles mai bine, sper, că Adevărul nu este revoluționar, ci doar permanent).
Omul și îngerul pot participa la una dintre aceste autorități. Prin participarea la autoritate, omul dobîndește putere asupra realității.
În funcție de autoritatea la care participă și pe care o reprezintă, omul își manifestă puterea asupra realității păzind-o în adevărul ei sau falsificînd acest adevăr.
Adevărul fundamental al realității stă în primul rînd în faptul că este creată, ceea ce înseamnă că are un Autor. În al doilea rînd, adevărul creației ține de faptul că este creată bună, astfel încît caracterul ei bun revelează bunătatea Autorului ei.
Întrucît omului i-a fost încredințată puterea de a numi realitatea ca manifestare a participării lui la autoritatea legitimă, el își păstrează puterea de a reprezenta autoritatea legitimă în măsura în care păzește numirea adevărată a realității, verificînd-o prin raportarea sa și a lumii la adevărurile fundamentale ale realității.
Prezența falsei autorității presupune că realitatea poate fi redefinită, redenumită. Redefinirea realității urmărește desprinderea ei de autoritatea legitimă. De fiecare dată cînd un anumit aspect sau o ordine a realității sunt desprinse de numele lor propriu, adică de logosul lor, ele sunt sustrase adevărului și supuse ordinii întunericului. Lumea care ajunge astfel sub autoritatea întunericului este ascunsă nu doar de Autorul lumii, ci și de ea însăși: ține de natura întunericului ca ceea ce este întunecat să nu se mai recunoască pe sine, riscînd să devină dintr-un „este” definit prin întemeierea lui în Autor, un alt fel de „este”, guvernat de un impostor care nu este doar un simplu plagiator sau platograf, ci unul care își imaginează că salvează creația oferindu-i darul de a se defini singură, de a deveni la rîndul ei propriul autor. Aceasta înseamnă că omul care participă la autoritatea legitimă are nu doar sarcina de a afirma și ocroti numele proprii ale realității, ci și de a semnala încercările de redefinire a ei ca încercări de corupere, de falsificare cu atît mai mult cu cît sunt ambalate în propuneri generoase de salvare a lumii, a omului și chiar a Bisericii.
