Nu există umanism secular, după cum umanismul creștin nu este creștin, ci anticreștin. Umanismul creștin și cel secular sunt două manifestări înrudite ale spiritului gnostic. În esența lui, umanismul este un proiect religios transumanist.
Obiectivul umanismului este recrearea omului. Această propunere pare generoasă cu atît mai mult cu cît nu recunoaște necesitatea desființării omului în vederea recreării lui.
De ce trebuie omul recreat? Pentru că, în ciuda pierderii prin păcat a asemănării cu modelul dumnezeiesc, chipul lui Dumnezeu după care omul a fost făcut nu a fost distrus. Prezența acestui model în om reprezintă pentru gîndirea umanistă o limitare a posibilităților omului de a se auto-determina, de a se crea pe sine. Dacă reformații ar avea dreptate atunci cînd pretind că chipul lui Dumnezeu din om a fost distrus iremediabil, atunci umanismul nu ar fi apărut ca proiect de redefinire a omului împotriva chipului lui Dumnezeu după care a fost făcut omul. Păcatul originar a dus la pierderea asemănării; umanismul urmărește desăvîrșirea înstrăinării de Dumnezeu, transformînd-o în contestarea a lui Dumnezeu prin desființarea chipului lui Dumnezeu din om.
Credința în recrearea omului este răspîndită în cadrul cultului global al diferenței. Cultul diferenței urmărește desființarea tuturor diferențelor particulare. Prin desființarea tuturor diferențelor particulare se urmărește producerea unei diferențe esențiale. Diferența particulară dintre bărbat și femeie trebuie anulată pentru a permite apariția diferenței esențiale dintre omenesc și neomenesc.
Neomenescul este scopul umanismului. Transformarea omului nu urmărește producerea unui om superior, ci a unei specii noi.
Prima etapă în procesul de desființare a omului a urmărit dis-locarea omului, desprinderea omului de locul lui propriu. Odată ce prima etapă a fost finalizată cu succes, am intrat în cea de-a doua etapă, a detemporalizării omului. Utopia are propriul ei timp.
În gîndirea umanistă, îndemnul paulin la „răscumpărarea vremii” (Efeseni 5, 16) întrucît „vremea s-a scurtat” (1 Cor. 7, 29) este înțeles ca transformare a timpului în vederea generării unui alt fel de timp, a timpului bun al unei eshatologii superioare. A unei alte istorii, a unei noi creații, a unui creator bun și atotputernic, avînd puterea de a îndrepta creația odată cu lumea, cu locul, timpul și calendarul ei.
