Fiarele apocaliptice ies atît din mare (Apocalipsa 13, 1), cît și din pămînt (Apoc. 13, 11). Unele sunt de stînga, altele de dreapta. Unele sunt progresiste, altele conservatoare. Chiar dacă pot semăna cu mielul, ele „grăiesc ca un balaur” (Apoc. 13, 11). Dacă nu știm cum grăiește balaurul este pentru că nu mai știm cum grăiește omul. Vorbim în limba omului pe graiul balaurului, închinîndu-ne balaurului de fiecare dată cînd grăim asemenea lui: echitate, incluziune, diversitate, toleranță, aparțin graiului balaurului în aceeași măsură în care aparțin și tradiție, familie, credință, identitate. Toate cuvintele omului au fost corupte prin transformarea lor în instrumente ale puterii. Pînă și liniștea, tăcerea și pacea au fost transformate în mijloace ale dezvoltării de sine, adică în mijloace ale eliberării balaurului din adîncurile din noi.
Fiarele sunt înfricoșătoare nu doar prin înfățișare și putere, ci și prin felul apariției lor: ele ies din necunoscutul unor adîncimi întunecate, asemănătoare doar între ele și cu nici una dintre ființele cunoscute. Fiarele par să fie zămislite de întunecimea însăși, după cum o adeverește și uimirea cu care poate că ni se-ntîmplă să ne întrebăm uneori: de unde au ieșit toate aceste creaturi care reprezintă statul, școala, Biserica, cultura și care participă prin efortul lor de realizare a binelui la răspîndirea răului în lume?
Fiarele sunt biruite. Nu ele aduc sfîrșitul lumii, ci Mielul, a cărui venire va reînnoi creația. Pînă atunci, fiarele nu fac decît să se retragă spre iad și în retragerea lor încearcă să facă cît mai mult rău. Acest rău nu urmărește uciderea oamenilor, ci supunerea lor. Cei care refuză să li se închine sunt uciși (Apoc. 13, 12-15) pentru că prezența lor i-ar putea face pe unii din jur să rămînă credincioși lui Dumnezeu și pe alții să devină credincioși.
