Episodul descris de Steinhardt în Jurnalul fericirii în însemnarea din Octombrie 1958 are două secvențe: prima, din ’58, în care evreii români se așază la coadă începînd cu ora trei noaptea, iar după un timp chiar și de la unsprezece seara pentru depunerea actelor în vederea emigrării în Israel, și a doua din 30 august 1944, cînd autorul urmărește alături de mulțime defilarea armatei sovietice prin București:
„La 30 August stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu rîdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-așa. Mă simt deodată strîns de braț şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunțat deslușit și apăsat – stai și te uiți, tîmpitule, stați și vă uitați cu toții și nu știți ce vă așteaptă, uite-i cum rîd, or să plîngă lacrimi amare și tu la fel... Hai acasă... Îl iau pe tata prudent de mînă și mergem binișor spre locuința din strada Olari a Butoienilor.” (Editura Dacia, 1994, p. 137).
Nu știu dacă cei care aplaudau în ’44 erau aceiași oameni care sperau să plece paisprezece ani mai tîrziu pentru a scăpa de o eliberare care nu se mai oprea decît odată cu eliberarea de viață. Mai important de reținut din această asociere a amintirilor lui Steinhardt este iresponsabilitatea mulțimii care întreține așteptări de natură mesianică. Tipul acesta de așteptare nu a existat doar în societatea germană care i-a generat atît pe Hitler, cît și pe Marx. Orice cultură desfigurată de exigențele seculare impuse de iluminism ajunge mai devreme sau mai tîrziu să aibă reacții adverse de tip apocaliptic-mesianic.
În România această așteptare a fost și este întreținută de mulțimea care a aplaudat defilarea think-tank-urilor sorosiste și neoliberale, venite să ne elibereze de întunecimea medievală a ortodoxiei și a culturii tradiționale. O regăsim în mărturisirile emoționate ale celor care se declară mîndri că sunt contemporani cu Andrei Pleșu sau în omagiile aduse de liderii ortodocși apostolilor societății deschise, descriși drept intelectuali creștini ai României. Cei care ne-au înstrăinat de tradiție, de noi înșine, de „sentimentul românesc al ființei” continuă să fie aplaudați ca adevărați eliberatori ai spiritului, ceea ce mă face să cred că această mulțime nu este formată de tîmpiți care stau la marginea trotuarului, precum în ’44, ci a fost adusă odată cu tancurile.
