Într-o lume reală, timpul unei vieți individuale se desfășoară în timpul comun al tuturor vieților. Existența lumii asigură și hrănește o formă de sensibilitate istorică care corespunde memoriei personale de lungă durată. Această memorie mai este numită și memorie de referință pentru că fixează, prin reperele ei, anumite coordonate ale spațiului și timpului lumii proprii în raport cu cele ale spațiului și timpului lumii.
Dispariția lumii amenință însă existența lumilor individuale, ștergîndu-le memoria de referință. Ele continuă să supraviețuiască chiar dacă devin tot mai instabile și mai lipsite de consistență. Supraviețuirea unei pseudo-lumi individuale este posibilă tocmai prin pierderea memoriei de lungă durată după cum creșterea lumilor individuale în condițiile unei lumi comune depindea de integritatea memoriei și de exercițiul reamintirii.
