Fiara are număr de om (Apocalipsa 13, 18), dar omul-mașină are duh de mașină. Cînd Sf. Paisie Aghioritul îi îndeamnă pe cei prezenți să închidă fereastra chiliei ca nu cumva să intre avionul care se auzea în depărtare (Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Evanghelismos, 2017, p. 31), el se referea nu doar la duhul lumesc reprezentat de avion, ci și la forma tehnologică a acestui duh.
Stîngăcia femeilor la volan, războiul lor permanent cu aparatura electrocasnică și cu orice mașinărie în general, vine și din relația lor tainică și intimă cu viața. Oricine a privit mîinile îndemînatice ale mamei sau bunicii știe că femeile sunt mai iscusite decît bărbații în mînuirea uneltelor vieții. Întrebuințarea uneltelor simple ale gospodăriei – fusul, furca, andrelele, acul –, potrivirea focului pentru coptul aluaturilor demonstrează nu doar iscusință, ci și o putere de stăpînire a tehnicii cîtă vreme aceasta nu este gîndită să funcționeze singură. Ceea ce pare stîngăcie și nepricepere în manipularea mașinilor moderne de diverse tipuri reprezintă de fapt rezistența superioară a femeii în fața automatizării.
Omul-mașină gîndește ca o mașină, acționează ca o mașină iar uneori arată ca o mașină, ceea ce îi face pe oamenii-mașină să creadă că mașina poate arăta ca un om. Omul-mașină pornește și se oprește odată cu mașina. Oprirea îi induce o stare de dezorientare, așa cum pornirea îl ajută de fiecare dată să se regăsească – în mașină, prin mașină, printre ceilalți oameni-mașină.
Omul-mașină nu este nouă specie de om. Este un nou tip de mașină.
