Șerparul este un tip de cingătoare purtată în trecut de țărani în jurul brîului în scopul practic al protejării mijlocului și al păstrării banilor, precum și ca un accesoriu vestimentar. Numele vine de la faptul că șerparul era „încolăcit în jurul pîntecelui ca un șarpe” (cf. dexonline, Șăineanu, 1929) dar putem forța analogia și în direcția corespondențelor dintre șarpe și ispită, perspectivă susținută de relația directă dintre șerpar atît cu pîntecele, cît și cu banii. Numind această cingătoare „șerpar”, am putea presupune că țăranul român se făcea pe sine atent asupra puterii celui rău de a corupe lucrările minții și ale simțurilor, transformîndu-le în patimi (iubirea de arginți și lăcomia, în acest caz).
Intervențiile șarpelui din episodul căderii primilor oameni și din cel al ispitirii Domnului în pustie au în comun aceeași înțelegere magică a realității, ceea ce înseamnă că esența minciunii lui constă în refuzul realității. Tocmai pentru că refuză realitatea, aceasta îi scapă, ceea ce îi permite să ofere asigurări nu atît împotriva riscurilor („nu veți muri”, respectiv „nu te vei izbi de piatră”), cît împotriva realității. În România post-comunistă, această asigurare împotriva realității poartă un nume cît se poate de explicit: Dilema. Asigurarea îi acoperă pe toți cei care își încheie mintea în cingătoarea Dilemei, lipsiți de spiritul de prevedere al țăranului român.
