Dintr-o dezbatere pe marginea încoronării lui Charles al III-lea (https://www.youtube.com/watch?v=HjtuyIgQ5p8; Katherine Bennett mi s-a părut că a făcut cele mai pătrunzătoare observații, amintind astfel de atenția lui Jane Austen pentru lucrurile semnificative din ordinea socială a vieții), am aflat că lectura evangheliei din cadrul serviciului de încoronare, care, este important de reținut, se desfășoară în cadrul unei liturghii, a fost făcut de Episcopița Londrei, Sarah Mullally, prima femeie-episcop (dintre episcopii Bisericii Angliei) care a participat la o slujbă de încoronare a unui monarh englez. Prima acțiune a lui Mullally ca episcop a fost hirotonirea a două femei. Mullally este în favoarea avortului, pe care-l descrie ca drept al omului și, desigur, favorabilă diversității și incluziunii membrilor LGBT: „It is a time for us to reflect on our tradition and scripture, and together say how we can offer a response that is about it being inclusive love. […] What we have to remember is this is about people, and the church seeks to demonstrate love to all, because it reflects the God of love, who loves everybody” (https://en.wikipedia.org/wiki/Sarah_Mullally). Însă acesta nu este singurul lucru care face ca natura creștină a întregii slujbe să fie problematică. După cum a insistat Gavin Ashenden în cursul discuției, ce fel de euharistie este consacrată într-o liturghie din care lipsește Crezul și Mărturisirea Generală? Practic, din cadrul liturghiei lipsesc exact elementele care răspund la cele două întrebări fundamentale: în cine crezi și cine ești.
După citirea pasajului evanghelic, în mod normal urma recitarea Crezului, eliminat din slujba încoronării lui Charles (vezi desfășurarea sinoptică a serviciului religios de încoronare în Biserica Anglicană la https://oremus.org/coronation/synopsis/). Nu știm în cine cred anglicanii, în cine crede Charles. Lipsește și Mărturisirea Generală, care era o pregătire pentru liturghia euharistică propriu-zisă în vederea împărtășirii (am tradus textul ei mai jos). Lucrul acesta înseamnă că în ciuda aparențelor produse de solemnitatea ceremoniei, de fapt prin acest eveniment s-a mai eliminat ceva din ultimele resturi ale rădăcinilor creștine ale monarhiei britanice. Ceea ce înseamnă fie că încoronarea a fost o farsă, un fel de carnaval venețian cu măști mutat pentru o zi la Westminster Abbey, fie că am asistat la încercarea de a reîntemeia cultul omului prin întronarea reprezentantului împărăției unei noi umanități.
Mărturisirea Generală („General Confession”; există mai multe variante ale acestei rugăciuni în închinarea anglican, cf. http://justus.anglican.org/~ss/commonworship/word/confessions.html.) Versiunea pe care am tradus-o mai jos este cea care a fost aleasă pentru a fi rostită la încoronarea Elisabetei a II-a:
Dumnezeule atotputernice,
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos,
Făcător al tuturor lucrurilor, Judecător al tuturor oamenilor:
Recunoaștem și ne tînguim pentru răutatea noastră și pentru numeroasele noastre păcate,
Pe care le-am săvîrșit repetat într-un chip atît de dureros,
Prin gînd, cuvînt și faptă,
Împotriva Majestății Tale dumnezeiești,
Provocînd cu cea mai mare dreptate mînia și supărarea Ta împotriva noastră.
Ne pocăim cu sinceritate,
Și ne pare rău din suflet pentru aceste greșeli ale noastre;
Ne doare amintirea lor;
Povara lor este nesuferită.
Ai milă de noi,
Miluiește-ne pe noi, prea milostiv Părinte;
Pentru Fiul tău, Domnul nostru Iisus Hristos,
Iartă-ne tot ce am făcut;
Și dăruiește-ne ca pururea de-acum înainte
Să-ți slujim și să-ți bine plăcem
Întru înnoirea vieții,
Spre cinstea și slava Numelui Tău;
Prin Iisus Hristos Domnul nostru. Amin.
