Una dintre capcanele gîndirii umaniste, recomandată așadar între creștini ca o soluție, este cea legată de înțelegerea de sine. Desigur, omul a încercat dintotdeauna să se înțeleagă pe sine. Este de fapt una dintre aventurile dramatice ale spiritului omenesc. Ceea ce în culturile premoderne era implicit în această căutare era convingerea că nu te puteai cunoaște pe tine în afara cunoașterii lui Dumnezeu. Astăzi, însă, această condiție este fie exclusă, fie subordonată înțelegerii de sine ca înțelegere cu sine. Omul modern nu este interesat să se înțeleagă pe sine, ba chiar se teme de perspectiva întîlnirii cu el însuși. În realitate, el nu vrea decît să se înțeleagă cu sine, adică să se împace cu sine și să fie înțeles de ceilalți așa cum și el îi înțelege pe ei, adică fără a-i amenința cu spectrul unei responsabilități față de un adevăr absolut. Această înțelegere se realizează, evident, printr-o decizie de evitare a adevărurilor care l-ar expune în mod real întîlnirii cu sine. De acest aranjament privat se bucură și ortodoxul român, care reușește să se înțeleagă nu doar cu sine, ci și cu Dumnezeu. În definitiv, și Dumnezeu e om, ne înțelegem noi cumva pînă la urmă.
