Zidul Berlinului a fost demolat, dar nu a dispărut. A fost ridicat din nou, mai durabil, în mințile oamenilor. Este un zid construit prin redefinirea realității și care îi desparte acum pe oameni de realitate. Deasupra acestui zid, Damiel și Cassiel, îngerii care au acceptat să joace în două filme regizate de Wim Wenders, continuă să refacă, să mărturisească, să ocrotească realitatea veritabilă.
Misiunea de ocrotire a realității presupune două condiții: în primul rînd, pentru a putea apăra realitatea, trebuie să o vezi așa cum este. Iar ca să o vezi așa cum este, ai nevoie de o lumină specială, care nu-i este proprie realității, cu atît mai mult cu cît realitatea falsificată prin redefinire își proiectează propria ei lumină. Dacă îngerul vede în alb și negru nu este pentru că-i lipsește experiența senzorială, cum părea să considere Wenders (https://www.criterion.com/current/posts/1290-on-wings-of-desire), ci pentru că vede în condițiile luminii adevărate. Lumina adevărată este lumina Adevărului.
Ca orice artist, regizorul îndeplinește un rol angelic în măsura în care descrie ce este în om. Dar pentru a spune ce este în om, trebuie să intre în om, ceea ce îl împiedică să vadă cu claritate. Claritatea este verificată de percepția contrastelor. Orice contrast derivă din contrastul esențial dintre bine și rău, viață și moarte, necreat și creat. Din acest punct de vedere, filmele lui Wenders nu ne vorbesc despre neputința îngerilor de a vedea în culori, ci mai ales despre dificultatea omului de a vedea în alb și negru, adică în categoriile fundamentale ale realității.
Ochiul îngerului este un ochi teologic, ceea ce nu înseamnă că ordinea teologică exclude culoarea. Culorile în care sunt zugrăvite persoanele din icoanele ortodoxe sunt teologice întrucît sunt simbolice, nu estetice, fiind deduse din frumosul luminii. Natura teologică a luminii asigură expresia teologică a culorii.
De aceea, funcția și percepția angelică devin importante în scopul redefinirii teologiei. Dacă privirea angelică poate fi redefinită, dacă discernămîntul devine din distinctiv incluziv, atunci și ortodoxia poate fi reprezentată printr-un amestec impresionist de culori, „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Facerea 3, 6).
