Un prieten ceva mai în vîrstă decît mine, care a jucat fotbal prin anii ’60 la echipe bucureștene demult desființate, îmi povestea recent că una dintre regulile nescrise în privința meciurilor amicale era să nu dai tot ce puteai atunci cînd jucai pe terenul echipei adverse. Era o formă de politețe răsplătită de gazde cu o masă bogată la restaurant sau cel puțin, în cazul unor bugete mai modeste, la cantina întreprinderii care susținea echipa respectivă.
Amănuntul m-a ajutat să înțeleg mai bine natura amicală a confruntărilor dintre elită și criticii ei apărute în ultimele trei decenii în cultura română: nu este vorba doar despre perspectiva unei mese la restaurant, ci mai ales despre faptul că toate aceste meciuri se desfășoară pe terenul gazdelor.
