„N-ai voie!”,
„nu se pune!”, „nu-i corect!” – observații pe care le auzim frecvent venind
dinspre orice grup de copii aflați la joacă. Respectarea unor norme precise, fie
stabilite de regulile jocului, fie de o moralitate comună presupusă deja
asigură continuitatea jocului și trăinicia microstructurii sociale formată de
grupul de copii. În funcție de natura neregulii, gestul este anulat sau repetat,
iar în cazul în care vinovatul refuză, se poate ajunge fie la excluderea lui din
joc, fie la retragerea unuia dintre restul copiilor din grup în semn de
protest: „Atunci eu nu mă mai joc!”
Regulile au fost
respectate în orice ordine morală din istorie, chiar și atunci cînd era vorba
despre tipuri de ordine care contraziceau conștiința morală prin excluderea din
grupul social veritabil format de cetățenii reali a unor întregi categorii de oameni: sclavii, săracii, femeile,
copiii (în special cei de sex feminin), toți cei care nu puteau dobîndi drepturi din
cauza unei condiții umane considerată insuficientă. Cetățenia era rezervată doar omului deplin: bărbatul liber, educat și proprietar de pămînt.
Acest neajuns a fost corectat însă în civilizația europeană prin trei ordini morale diferite, care au afirmat egalitatea universală dintre oameni. Aceste ordini morale se deosebesc după autoritatea pe care sunt întemeiate: Revelația în creștinism, rațiunea în Iluminism și indeterminarea în postmodernism, fiecare dintre aceste principii determinînd în felul lor specific calitatea și integritatea naturii ființei umane.
Astăzi trăim în noua ordine morală a indeterminării (impusă în societatea românească prin folosirea dilemei ca principiu de incertitudine ultimă), care asigură egalitatea oamenilor prin posibilitatea redefinirii realității și a autodefinirii de sine. Noua ordine morală presupune că fiecare individ are propria lui ordine morală. Fiecare individ este liber față de orice normă morală prealabilă și exterioară. Fiecare își joacă jocul lui, cu regulile lui, în cadrul unui joc mai mare a cărui singură regulă este că totul e corect pentru că totul e permis. Dostoievski a avut dreptate doar pe jumătate: totul e permis nu doar pentru că Dumnezeu nu există, ci mai ales pentru că omul l-a înlocuit pe Dumnezeu. Egalitatea dintre oameni nu mai este asigurată în cadrul actualei ordini morale de recunoașterea unei origini comune determinată de actul creator al lui Dumnezeu și de înzestrarea comună a oamenilor cu o conștiință morală care-i face receptivi față de poruncile lui Dumnezeu, nici de o rațiune comună care le permite să recunoască imperativele legii morale raționale, ci de absența unei naturi umane, care poate fi inventată în orice moment și la nesfîrșit.
