Cineva care se considera ortodox îmi mărturisea dificultatea de a înțelege justificarea postului în condițiile în care își cîștigase hrana în mod cinstit. Persoana respectivă nu înțelegea de ce trebuia să renunțe la o serie de lucruri la care avea dreptul, pe care le merita prin efortul depus. Inițial nu am reușit decît să subliniez rolul pozitiv al postului în fortificarea voinței și atenției noastre duhovnicești, observație care nu a ajutat-o însă cu nimic pe persoana respectivă, care nu putea înțelege sensul postului din cauza faptului că pierduse capacitatea de a percepe sensul creștin al darului. Am înțeles mai bine problema interlocutorului meu de-abia recent, după ce am citit eseul lui Roger Scruton, „Recunoștință și Har” (“Grace and Gratitude”, The American Spectator, April, 2010), unde această problemă este expusă cu precizie:
„Atunci cînd darurile sunt înlocuite cu drepturi, recunoștința este înlocuită cu pretenții (claims). Iar pretențiile generează resentimente. Deoarece se pleacă în viață de pe poziții egale, poți începe să te gîndești la condițiile speciale care îți oferă dreptul la o porție mai mare, mai rapidă sau mai eficientă din beneficiile vieții. Vei fi mereu la un pas de plîngerea oficială, acțiunea în instanță, interviul acordat presei și reproșul scrîșnit împotriva Lor, adică împotriva celor care v-au datorat acest drept și totodată vi l-au retras. Aceasta este calea pe care merge societatea europeană, iar societatea americană ar putea să o urmeze într-o zi. Agape, delicatețea (gentleness) contagioasă dintre oameni, supraviețuiește doar acolo unde există obiceiul de a dărui. Eliminați darul, iar agape va face loc atitudinii pe care Nietzsche a numit-o ressentiment, invidia vigilentă a celorlalți și dorința de a lua de la ei ceea ce eu, dar nu și ei, am dreptul.
Mai mult, nerecunoștința crește proporțional cu beneficiile primite. Cînd acele lucruri bune precum hrana, adăpostul, educația, pentru care strămoșii noștri au trebuit să lupte, sunt oferite ca drepturi și fără costuri sau efort, atunci sunt percepute ca «de la sine înțelese», așa cum se spune, ceea ce înseamnă exact opusul lui «a primi în dar». În astfel de condiții, apare ceea ce am putea numi o cultură a nerecunoștinței – una care nu uită doar să mulțumească, ci consideră mulțumirea ca fiind într-un fel înjositoare, o mărturisire a slăbiciunii, un mod de a-i atribui celuilalt o importanță pe care nu o are. Această ne-mulțumire (thanklessness) se răspîndește tot mai mult în jurul nostru astăzi. Este întipărită pe chipurile idolilor pop și vedetelor sportului; este proclamată în toate felurile de mass-media și de reprezentanții noștri politici. Și este unul dintre motivele declinului radical al standardelor publice. Este puțin probabil ca politicienii să se comporte așa cum ar trebui atunci cînd simt că acționează în numele unui public cu totul ingrat.”
Scruton leagă apariția acestei culturi a nerecunoștinței de dispariția creștinismului occidental, însă, după cum o demonstrează cazul ortodoxului menționat mai sus, gîndirea revendicativă începe să se răspîndească și printre cei care se consideră creștini, probabil tot în virtutea nevoii de a dobîndi drepturi personale pe care le pot pretinde atunci cînd acestea le-ar putea oferi anumite oportunități. Se petrece o mutație în gîndirea credincioșilor, prin care darul, recunoștința și jertfa sunt înlocuite cu drepturi și obligații. Deși credincioșii continuă să creadă că lumea este susținută prin dar, o trăsătură considerată de Scruton specifică oamenilor religioși, ei tind să creadă nu doar că merită acest dar, ci și că și-l pot face singuri.
Recunoștința nu înseamnă doar o simplă mulțumire, ci o mulțumire cunoscătoare și, în acest sens, re-cunoștința transmite mai bine decît mulțumirea (cuvînt provenit din urarea „la mulți ani!”) legătura dintre mulțumire și cunoașterea celui care ne-a dăruit darul. Darul devine astfel atît un mijloc de recunoaștere a dăruitorului, cît și unul de identificare a primitorului, care se poate transforma într-un recunoscător, adică într-un mai bun cunoscător. Din acest punct de vedere, recunoștința îndeplinește în limba română funcția dublă pe care o avea thank în engleza veche, care însemna „gînd recunoscător” (provenit din protogermanicul thanka, „a se gîndi la, a-și aminti de”), legînd cugetarea omului de ideea de har, milă, iertare, împlinire (https://www.etymonline.com/word/thanks#etymonline_v_44290), ca și cum gîndirea nu ar putea lucra normal decît în relație cu valorile creștine asociate în gradul cel mai înalt cu noțiunea de dar ca har al lui Dumnezeu.
Nemulțumitului i se ia darul, ne amintește o veche vorbă românească, care ne face atenți la o primejdie pe care suntem tot mai tentați să o ignorăm pe măsură ce ne însușim cultura drepturilor care ni se cuvin. În creștinism, unul dintre locurile centrale ale raportului dintre dar și recunoștință este determinat de episodul vindecării celor zece leproși (Luca 17, 11-19). Cei nouă leproși nerecunoscători nu au pierdut darul vindecării, însă doar despre cel care s-a întors să mulțumească aflăm că a fost mîntuit. Iuda nu a pierdut darul împărtășaniei, dar și-a pierdut sufletul. Pentru că în dar este ceva din dăruitor și de aceea nici un dar nu trebuie primit cu nepăsare; din același motiv, sunt daruri care nu trebuie primite deloc, mai ales cînd vin „de la greci” – adică de la cei care se folosesc de dar ca un pretext pentru a pătrunde în cetatea sufletului nostru.
Ceea ce pierde nerecunoscătorul nu este darul, după cum mi-au atras atenția doi buni și vechi prieteni cu care am vorbit astăzi despre lucrurile dezvoltate aici, ci relația cu dăruitorul, iar această relație, proprie unei culturi a prezenței care nu poate să apară decît în cadrul unei conștiințe a persoanei, deci numai în creștinism, constituie de fapt darul propriu-zis, care însoțește nevăzut orice dar văzut. Darurile Duhului Sfînt sunt puteri oferite omului în vederea unei mai bune recunoașteri a prezenței lui Dumnezeu în viața lui, în Biserică și în lume și care îi permit omului să devină tot mai re-cunoscător de Dumnezeu.
De fapt, presupun că cei care consideră că-și pot dărui singuri ceea ce li se pare că merită își sunt deja recunoscători, ceea ce ar coincide cu o culminare tragică a mutațiilor actuale ale conștiinței umane. Este suprema corupere nu doar a înțelegerii darului, dar și a recunoștinței, redusă la o re-cunoaștere de mine însumi, devenit mai bun în felul acesta.
Recunoștința asigură totodată libertatea dăruitorului, care nu este constrîns să dăruiască în virtutea meritelor destinatarului, libertatea darului, care nu este luat pur și simplu în stăpînire ca și cum ar fi ceva de la sine înțeles, și a primitorului, care rămîne liber să-și exprime recunoștința. Manifestarea recunoștinței împiedică instalarea unei relații de obligații care amenință ca primitorul, dăruitorul și darul să fie luați în posesie și să-și manifeste puterea și stăpînirea unul asupra altuia. Starea de recunoștință trezește dispoziția omului de a dărui și a se dărui: martirii creștini vedeau în mărturisirea credinței cu prețul vieții o manifestare elementară a recunoștinței față de darul vieții cu și în Hristos, iar împotrivirea ascetică față de patimi este mai ușor de realizat cînd vine ca manifestare a recunoștinței decît atunci cînd este văzută ca un mijloc de purificare în vederea realizării unei stări spirituale superioare. Dăruirea de sine din familia creștină, de pildă, devine astfel o formă firească de exprimare a recunoștinței ca răspuns nu doar la darul suprem al lui Dumnezeu, ci și ca un răspuns cotidian în viața conjugală dintre soți și dintre ei și copii.
Prin urmare, răspunsul omului la dar este tot o formă de dăruire: hărnicie provine din har și definește înmulțirea darului primit în recunoștință. A ști haru unui lucru însemna „a te pricepe să umbli cu el, a-i ști rostu”, consemna Dicționarul limbii românești (Scriban, 1939, https://dexonline.ro/definitie/har/589614). Fără conștiința darului nu putem pătrunde harul lucrurilor, rostul, rațiunile lor. Rațiunea darului este dublă: ne ajută să vedem că totul e dar, inclusiv postul, care ne pregătește pentru darurile nevăzute, și că orice dar, inclusiv cel pe care pretindem că ni-l acordăm singuri, vine de la Dumnezeu și îl mărturisește pe Dumnezeu, Dăruitor și Dar în mod absolut.
