Locul cel sfînt al lui Dumnezeu este profanat prin redefinire. Rațiunea, Statul, Progresul, Știința sau, dimpotrivă, Gnoza, Tradiția, Religia nu se mulțumesc cu altarul oricărui zeu și cu atît mai puțin al unuia necunoscut. Acești idoli sunt prea mari pentru a se mulțumi cu orice alt altar în afara celui al Creatorului suprem de vreme ce și sarcina lor este într-un sens chiar mai grea decît a Creatorului: după cum știm chiar din povestea creștină, refacerea lumii poate fi mai anevoioasă decît facerea ei.
Unii profanatori sunt moderniști, alții sunt tradiționaliști. Unii de stînga, alții de dreapta, în timp ce moderații se află întotdeauna undeva prin apropiere. Cu toții pretind o autoritate absolută, realizată fie prin înlocuirea directă a lui Dumnezeu cu idoli, respectiv cu principii și idealuri absolutizate, fie prin includerea în credința creștină a unor convingeri incompatibile cu aceasta. Una dintre aceste convingeri presupune superioritatea căutării adevărului în raport cu afirmarea lui, convingere care a ajuns să definească credința ortodocșilor călăuziți de „intelectuali creștini ai României” precum dl Andrei Pleșu și de teologii ortodocși formați de domnia sa:
„Un adevăr care închide calea, are definitivează căutarea sau care pune între paranteze experiența vie este un adevăr care nu stă în picioare pînă la capăt. Trebuie să cauți conștient că importantă este interogația, căutarea, să fii mereu în așteptare, să fii mereu deschis. Părintele Andrei Scrima [...] spunea că păcatul intelectual cel mai mare este instalarea.” (https://www.youtube.com/watch?v=kNjT9cx-sP8 min. 17:38-17:52).
Ceea ce-i scapă în mod tragic domnului Andrei Pleșu este că în cazul lui Hristos, adevărul nu se află la capătul Căii. Înaintarea pe Calea care este Hristos se face în Hristos iar dacă nu se face în Hristos, este doar o rătăcire. Deschiderea credinciosului față de Hristos nu este față de o apariție neașteptată, ci este deschiderea unei prezențe în interiorul prezenței lui Hristos. Credința nu reprezintă rezolvarea unei probleme, ci fidelitatea față de o întîlnire care ne schimbă total și care ne face să rămînem în Hristos. Față de această întîlnire, orice cale este o rătăcire, este „my way”. Tocmai experiența acestei întîlniri îl schimbă pe credincios, nu experiența drumului, a căutării.
În Hristos este realizată o unitate unică a adevărului, căii și vieții, de aceea cunoașterea lui Hristos este diferită de orice altă formă de cunoaștere în care adevărul, calea și viața sunt distincte și din care de fapt viața lipsește, iar adevărul este doar o concluzie cu validitate limitată. Tocmai de aceea, cunoașterea lui Hristos este modelul oricărei cunoașteri adevărate, fapt confirmat indirect de măsura morții care a ajunsă să caracterizeze cunoașterea odată ce ea a fost desprinsă de condiția creștină.
