vineri, 23 iunie 2023

Speranța de viață personală

 

Speranța nu este legată doar de un bine sau de un „mai bine” pur și simplu, și nici măcar de un bine nesfîrșit, ci de un bine personal. Și falsul bine poate fi nesfîrșit, iar tocmai acest caracter nesfîrșit al binelui slăbește atenția noastră față de un fals bine, așa cum credința în sufletul nostru nemuritor slăbește și corupe credința noastră în înviere. De aceea, putem spera prost. Speranța pune început vieții noastre, întemeind-o într-un bine fără de sfîrșit, fapt care ar putea pune sfîrșit speranței noastre dacă acest bine nu este și binele adevărat. 

Binele adevărat este întotdeauna personal și de aceea un bine adevărat nu poate fi confirmat decît de o iubire adevărată pentru că doar iubirea adevărată ne revelează persoana. Din acest motiv, nădejdea și credința sfîrșesc acolo unde numai iubirea poate continua (I Cor. 13, 13) prin unirea dintre persoana creată și Persoana creatoare:

 

„De iubire niciodată nu ne săturăm. Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e nesfârșită și nesfârșit nouă în manifestările ei. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veșnicie, o infinitate veșnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este decât între persoane, arată că persoanele sunt pentru veșnicie și că există o comunitate interpersonală supremă de iubire din veșnicie în veșnicie. Iar în iubire este adevărata cunoștință.” (Părintele Dumitru Stăniloae, nota 772 la Scara, Cuvîntul XXI, partea a doua, 38, în Filocalia, vol. 9, EIMMBOR, 2013, p. 415).

 

Dar pentru că nu orice iubire este bună, trebuie precizat că „adevărata cunoștință” se află în adevărata iubire, care este iubire de adevăr. Pentru că „se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 6), dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (I Cor. 13, 7). Adevărul pe care este întemeiată iubirea face ca ea să nu fie niciodată credulă, niciodată „oarbă”. Ce înseamnă că „iubirea toate le crede”? Că este credulă, că ajunge să creadă inclusiv în minciună? Sf. Pavel ne spune de fapt că iubirea le crede „pe toate” cele ale adevărului, chiar și atunci cînd acestea par de necrezut, precum Învierea. Această precizare este cu atît mai importantă în epoca actuală, cînd a devenit limpede că se pot realiza comunități interpersonale întemeiate mai ales pe o iubire coruptă, căzută.

Ceea ce era de la sine înțeles cu peste patruzeci de ani în urmă, cînd părintele Stăniloae făcea aceste consemnări, a devenit greu de înțeles dacă nu chiar problematic printre ortodocșii de astăzi. De aceea trebuie afirmat explicit că simpla manifestare a iubirii nu semnalează neapărat prezența persoanei. Cu ocazia referendumului pentru familie din 2018 s-au confruntat două înțelegeri diferite ale iubirii, iar faptul că propunerea lui Mircea Badea de a separa iubirea de noțiunea de familie a fost recomandată de un site reprezentativ pentru ortodoxia „mărturisitoare” (https://r3media.ro/video-mircea-badea-se-opune-legalizarii-casatoriilor-lgbt-sustinand-ca-in-spatele-acestui-deziderat-este-doar-propaganda-pentru-a-atrage-noi-adepti/) dovedește încă o dată stadiul terminal al dezorientării ortodoxiei românești de astăzi. De fapt, ideea servește adversarilor creștinismului în special și dușmanilor realității în general, care separă la rîndul lor iubirea de rațiune pentru a legitima o iubire lipsită de virtute și o rațiune lipsită de omenie.  

Presupunînd inițial condiția clasică a conformității rațiunii cu adevărul, părintele Stăniloae afirma că „dacă rațiunile rațiunii persoanei converg cu ale celorlalte persoane, e semn că și ea e sănătoasă spiritual şi celelalte. Aceasta produce armonia între oameni. Deci rațiunea și rațiunile ei au un caracter interpersonal.” (op. cit., nota 795, p. 428) Conștient însă de riscurile acestei premise clasice, părintele Stăniloae precizează în nota imediat următoare:

 

„Nu numai cuvintele descoperă pe om, ci și virtutea. Căci ea îl arată revenit la rațiunea lui adevărată. Mai bine zis, aceasta îl arată pe om scânteind de lumina la care s-a ridicat, prin virtute, subiectul lui. Căci în virtute se actualizează din ce în ce mai mult frumusețea adevărată a unui subiect uman și relația lui sănătoasă cu ceilalți în cadrul Subiectului atotcuprinzător al tuturor rațiunilor, persoanelor și lucrurilor (Subiect întreit).”

 

Cuvintele îl revelează pe om în adevărul naturii umane, dar nu și în adevărul persoanei lui. De aceea, doar prin sfințenie, adică prin relația lui personală cu Persoanele Sfintei Treimi, poate omul să cunoască „frumusețea adevărată” și poate ajunge la și păstra apoi o „relație sănătoasă cu ceilalți”.

Prin urmare, o iubire care nu este iubire de adevăr este o iubire mincinoasă care creează comunități interpersonale corupte. Familia este salvată de la corupere nu printr-o iubire subiectivă și nici printr-o definiție abstractă impersonală, ci printr-o iubire personală, posibilă doar în creștinism. O comunitate coruptă rămîne reală și poate chiar să existe veșnic, precum mulțimea celor osîndiți veșnic, însă cei care o alcătuiesc se pierd ca persoane, astfel încît asemenea comunități ar trebuie numite mai degrabă comunități umane inter-impersonale sau chiar antipersonale

Desigur, în măsura în care o persoană este o interioritate prin iubirea ei cuprinzătoare, comunitățile corupte nu pot fi numite comunități decît într-un mod impropriu, membrii lor ratîndu-și acel „inter” al persoanei în virtutea căruia ordinea interpersonală poate fi realizată. În acest sens, o iubire întemeiată pe minciună rămîne iubire în natura ei, dar își pierde puterile de actualizare a adevărului persoanei. [Completare, 19:20:  În mod corespunzător, odată cu ratarea persoanei o astfel de iubire își pierde și puterea de cuprindere (de vreme ce interioritatea sau adîncul propriu și al celuilalt îi devin inaccesibile), devenind incapabilă să mai întemeieze o comunitate veritabilă.] O iubire, o credință și o nădejde depersonalizate rămîn veșnice cel puțin ca iubire de sine, credință în sine și nădejde în sine, însă îl împiedică pe om să ajungă la un bine adevărat și la o viață veșnică adevărată.