Identitatea omului rămîne o problemă teologică chiar și atunci cînd existența unui Creator este exclusă. Forțele și legile invocate pentru a explica existența vieții în general și natura omului în special sunt teologice prin absolutul lor, după cum convingerea potrivit căreia omul este o ființă care se poate crea singură îi atribuie omului puteri demiurgice străine ordinii naturale. Prin urmare, există unele presupoziții metafizice care determină înțelegerea identității omului chiar și în concepțiile antropologice care se pretind seculare. Capacitatea de percepere a sensului și nevoia de sens nu pot să apară într-o lume lipsită de sens. Credința în evoluție, indiferent că este motivată de un evoluționism biologic ori de unul social, asigură un sens misterios existenței umane prin invocarea apriorică a unor forțe și legi absolute.
Cineva mi-a scris recent, observînd că fidelitatea Bisericii față de identitatea lui Hristos este o condiție nu doar pentru rezistența ei în timp și dincolo de el (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/parintele-patrick-h-reardon-centrul-viu.html), ci și pentru rezistența unui neam în timp și în veșnicie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/lipsa-discernamintului-si-credintele.html). Pentru a duce lucrurile pînă la capăt, trebuie spus că această fidelitate a Bisericii față de identitatea lui Hristos este o condiție și pentru rezistența duhovnicească a omului: fidelitatea Bisericii față de identitatea lui Hristos asigură identitatea Bisericii, a omului și a neamului. Iar pentru ca Biserica să poată rămîne fidelă lui Hristos, ea trebuie să fie în Hristos, după cum sublinia părintele Reardon în predica amintită deja.
Însă eforturile tot mai vizibile de redefinire a credinței și a identității lui Hristos ar trebui să ne facă să fim mai atenți la ce fel de Hristos este pus în centrul vieții Bisericii (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/cind-doar-calea-conteaza-adevarul-si.html; vezi și această declarație a părintelui Mavrichi, care afirmă că Biserica Ortodoxă nu este posesoarea adevărului, ci este doar martoră a adevărului, întrucît adevărul nu rezidă în Biserica ortodoxă, ci în Hristos https://www.facebook.com/100004189688419/videos/1346018492794987/; din păcate, realizatorul „Căii spre mîntuire” (!) nu l-a întrebat pe părintele Mavrichi în ce rezidă atunci Biserica Ortodoxă, ci s-a mulțumit să zîmbească încurajator. Vezi și alte cazuri ale noii teologii promovată de starurile media ortodoxe la https://www.youtube.com/watch?v=PR_I9kOWBkc).
Cu o altă evanghelie vine un alt Hristos (Galateni 1, 6-9). Și cu un alt Hristos se pot întemeia o biserică, un popor și un om noi, diferiți (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/06/criza-discernamintului-din-crestinism.html). Nu știu dacă s-a observat legătura dintre „luminița de la capătul tunelului”, epoca tranziției eterne, imperativul reformelor permanente ca instrument al revoluției permanente și privilegierea teologică a Căii în raport cu Adevărul și Viața, care a făcut din căutarea Căii singura posibilitatea de apropiere de Adevăr și Viață, în timp ce afirmarea Adevărului și răsădirea în Apa Vieții (Psalmi 1, 3) sunt denunțate ca înșelare și rătăcire, drept veritabile „încremeniri în proiect”, împietriri ale sufletului căutător de adevăr, dar niciodată posesor al adevărului.
Contestarea posibilității omului de a stăpîni adevărul reușește să-i anuleze nu doar iluzia că ar putea fi proprietarul adevărului, ci și să-l îndepărteze de adevăr. În realitatea teologiei ortodoxe însă, credinciosul nu posedă adevărul ca un proprietar al adevărului, ci ca un moștenitor al adevărului. Credinciosul nu este doar un martor al adevărului, cum propun teologii unei alte evanghelii, și de fapt este greu de înțeles cum ar putea mărturisi un adevăr pe care nu poate decît să-l caute. Adevărul îi este încredințat creștinului, cum ar spune părintele Reardon, ca un dar și ca o responsabilitate (https://www.ancientfaith.com/podcasts/allsaints/two_men_meeting_christ). Adevărul ni se dăruiește El însuși pentru ca noi să-l primim, să-l creștem în noi și să creștem în El prin unirea cu El. Spre deosebire de modelul propus de călăuzele rătăcirii care stăpînesc astăzi BOR, creștinul nu este un căutător al adevărului, ci este centrat în adevăr și asta îl face să fie lumină și sare a lumii.
Calea este mai importantă decît destinația în orice teologie impersonală, în orice teologie pentru care Dumnezeu nu este decît un spirit absolut care permite doar o formă de aspirație spre absolut, definită drept „căutare”, dar niciodată o întîlnire reală. În creștinismul apostolic credinciosul se unește cu Dumnezeu, în gnosticismul la care a fost convertită ortodoxia românească credinciosul se contopește în Dumnezeu. Un Dumnezeu impersonal determină obligatoriu o înțelegere impersonală a omului, a Bisericii și a comunității umane, aflate doar într-o căutare veșnică a unui adevăr impersonal care nu poate fi „posedat” întrucît dizolvă orice și pe oricine se atinge de el.
