În filmul lui Tornatore, Stanno tutti bene (https://www.imdb.com/title/tt0100681/, un film față de care remake-ul cu Robert De Niro nu este decît o porcărie demnă de vremurile actuale), la capătul unei lungi călătorii întreprinsă în scopul vizitării copiilor maturi, un tată revine la mormîntul soției, asigurînd-o că sunt cu toții bine. Copiii trăiesc însă în diverse minciuni care nu pot ascunde distanța dureroasă dintre bine și viețile lor: lucrurile îndepărtate par mai frumoase și de aceea respectarea distanței este necesară, încearcă tatăl să atenueze adevărul printr-o minciună nobilă.
Însă minciuna nobilă nu atenuează șocul adevărului decît în măsura în care ne îndepărtează de adevăr. Minciuna nu devine adevăr oricît de nobile ne-ar fi intențiile, așa cum întunericul nu devine lumină doar pentru că ne-am obișnuit cu el. Faptul că ne descurcăm în întuneric nu înseamnă că suntem bine. De fapt, suntem chiar mai de plîns decît dacă nu ne-am descurca. Pentru că adaptarea la întuneric demonstrează că natura noastră a început să devină consubstanțială cu întunericul.
Biserica este tot mai cuprinsă de întuneric, ceea ce ni se pare un lucru bun: acum suntem toți la fel, Biserica nu mai este diferită de lume. Prin urmare, îl asigurăm pe Dumnezeu că suntem din nou cu toții bine, așa cum eram și înainte de venirea Luminii în lume.
