Cu cît omul profită mai mult de autonomia sa, cu atît devine mai izolat și îi este mai greu să se elibereze de sub dominația ei. Efectele patologice produse de această izolare reduc științe sociale precum sociologia, antropologia și istoria contemporană la ramuri secundare ale psihiatriei.
Aici s-ar putea vedea meritul antropologiei creștine, care a observat dintotdeauna că izolarea individului de Dumnezeu, de ceilalți oameni și de sine afectează posibilitatea realizării unei relații veritabile. Dificultatea realizării unei relații veritabile este resimțită ca o lipsă specială, și anume ca un fel de foame de celălalt și de sine. Discipline precum sociologia, psihologia sau psihobiologia foamei nu reușesc să vadă foamea și ca nevoie neîmplinită de comunicare din cauza limitărilor pozitiviste specifice acestor discipline, care le determină să vadă relațiile umane exclusiv în plan empiric (politic, economic, psihologic, sociologic și biologic), localizînd originea reacțiilor umane în creier în timp ce exclud orice considerare a sufletului și a minții, tratate ca niște categorii non-științifice. Însă pe lîngă studiile remarcabile ale antropologiei simbolice asupra hrănirii ritualice, înțeleasă ca o experiență fundamentală a unei comunități religioase prin care este asigurată participarea membrilor comunității la un întreg sistem de semnificații și ca formă supremă de comunicare umană, teologii creștini i-ar putea ajuta pe specialiștii din domeniul științelor sociale să depășească sau cel puțin să se confrunte cu limitările dogmatice auto-impuse ale acestor științe remarcînd în plus atenția acordată hrănirii în cadrul comunităților progresiste, seculare din societățile urbane dezvoltate din lumea de astăzi, subliniind de pildă faptul că tulburările de hrănire sau de alimentație (eating disorder) sunt încercări disperate de a compensa prin hrană o traumă sau un dezechilibru cauzate sau agravate de sentimentul izolării și al neputinței de a comunica atît cu cei din jur, cît și cu sine.
Desigur, pentru a reuși acest lucru, teologii creștini ar trebui să vadă ei în primul rînd actul uman de hrănire în acești termeni, lucrările părintelui Alexander Schmemann fiind indispensabile în această privință. Din păcate, cel puțin în noua ortodoxie românească, o astfel de încercare trebuie mai întîi să se confrunte cu limitările auto-impuse ale noii ortodoxii, care izolează credinciosul în diverse tipuri de bule, generînd astfel patologii încărcate de complexe religioase suplimentare.
Dar pentru că cineva mi-a cerut recent lămuriri asupra antropofagiei spirituale despre care am scris mai demult, precizez că nu o văd ca pe o formă de narcisism, ci mai degrabă ca pe o încercare de a depăși criza determinată de falimentul narcisistului. Astfel, antropofagia spirituală nu este o simplă parazitare emoțională a celor din jur. Nu este doar o manipulare a celorlalți în scopul realizării unor scopuri personale. Din păcate, nu-l mai putem întreba pe Kurt Vonnegut ce-a vrut să spună cînd își amintea „de cântecul acela ridicol interpretat de Barbra Streisand: «Oamenii care au nevoie de oameni sunt cei mai norocoși din lume» – și cred că ea se referă la canibali. Ar fi mult de mâncat” (Kurt Vonnegut, Un om fără de țară, trad. Gabriel Stoian, București, RAO, p. 132). Dar în măsura în care autonomizarea cauzează canibalismul ca formă exclusivă de raportare la celălalt, aș spune mai degrabă că înmulțirea canibalilor ar face din omul ca hrană o resursă amenințată cu dispariția. Asta în cazul în care nu se instalează un consens general între canibalii spirituali, în urma căruia expresia „ochi pentru ochi, dintre pentru dinte” își pierde caracterul justițiar și dobîndește în schimb sensul unei împărțiri echitabile a unei resurse comune de hrană.
Atunci are dreptate Vonnegut cînd recunoaște nevoia canibalului spiritual de ceilalți oameni? Da și nu. Eu consider că antropofagul produs în mod inevitabil de mentalitatea modernă încearcă să se hrănească cu cei din jur pentru că nu se poate hrăni cu sine. De fapt, el are nevoie doar de sine și de aceea are nevoie de ceilalți. El însuși este ofranda și destinatarul ei în același timp. Ceilalți funcționează ritualic ca țapi ispășitori, ca înlocuitori ai jertfei pe care nu o poate reprezenta decît el însuși, într-o logică inversată care urmează sacrificiul lui Hristos. Așa cum în liturghie credincioșii îi aduc lui Dumnezeu din cele ale lui Dumnezeu și, la limită, pe Dumnezeu însuși în Euharistie, tot astfel omul modern încearcă să se aducă pe sine lui însuși. Dar nu reușește să facă acest lucru pentru că nu poate depăși izolarea extremă în care trăiește față de sine, față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, pe care îi folosește ca pe victime surogat în speranța disperată că astfel va ajunge la sine. Dar așa cum nu poate ajunge la sine, nu poate ajunge nici la ceilalți, fapt care împiedică hrănirea antropofagă efectivă. Ratarea inevitabilă a acestui ritual cotidian sporește foamea individului de sine și ajunge să se manifeste ca aversiune față de ceilalți, explicînd astfel creșterea generală a agresivității din societatea actuală. Individul autonom trăiește paradoxul celui care moare de sete în mijlocul mării: este înconjurat de oameni, este prezent în permanență pe rețelele de socializare care îi permit conectări sigure și de profunzime la sursele de hrană umană și cu toate acestea simte și știe că va muri de foame.
