Dacă există război sfînt, atunci există și crimă sfîntă și criminali sfinți. Participarea la războiul sfînt este sfințitoare în timp ce refuzul de a participa la el te duce în iad. Știm pentru că au spus-o public în mod explicit duhovnici, monahi auriți după vorbă, după port, intelectuali și personaje respectabile din BOR, care i-au amenințat și blestemat în a doua jumătate a anului trecut pe toți cei care nu l-au votat pe Călin Georgescu și AUR, în timp ce, de cealaltă parte a clarității morale, cine nu sărea pentru progres și anticorupție își lua la rîndul lui condamnarea supremă a conștiinței civice.
Războiul cultural dus în România între progresiști și naționaliștii mistici este sfînt nu doar pentru că operează cu o serie de categorii absolute, ci mai ales pentru că garantează salvarea într-una din cele două imagini eshatologice reprezentate de „o țară ca afară”, respectiv de „o Românie ca soarele sfînt de pe cer”. În timp ce ambele tabere consideră că România nu poate fi salvată decît odată cu eliminarea celeilalte, fiecare dintre ele își justifică moral crima sa caracteristică, unii invocînd necesitatea purificării neamului de alogeni, ceilalți dreptul femeii de a-și ucide propriul copil prin avort: pentru că neamul este sfînt, orice crimă făcută în numele lui este sfîntă tot așa cum este sfîntă și orice crimă făcută în numele individului sfînt și al libertății lui sfinte de a alege să-și ucidă copilul prin avort.
Pentru adepții justificării morale a uciderii celor vinovați doar pentru că aparțin unor rase ori etnii pe care unii naționaliști le consideră sub-umane sau, în celălalt caz, pentru că aparțin unui stadiu de dezvoltare pe care progresiștii îl consideră pre-uman sau non-uman, această logică le permite să anuleze orice condamnare morală a propriei poziții, folosind în continuare crima celorlalți pentru a-și justifica propria crimă după modelul „noi am omorît degenerați, care nu contează, dar voi ucideți prunci, care contează pentru că sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu !”, respectiv „noi am omorît fetuși, care nu contează pentru că nu sunt nici liberi, nici inteligenți, dar voi ați omorît indivizi umani reali, care contează pentru că sunt făcuți după chipul unui Dumnezeu tînăr, frumos și liber!” Așa cum unii fac din eliminarea din corpul mamei a copilului ei o formă de legitimă apărare, tot astfel ceilalți fac din eliminarea străinului din corpul neamului o datorie sfîntă de apărare a integrității lui biologice și spirituale.
Lucrul cel mai uimitor este că în acest război, în care fiecare tabără răspunde condamnărilor celeilalte prin replica „nu ne spun nouă niște criminali pe cine avem noi dreptul să ucidem!” sunt ucise exact lucrurile pe care fiecare tabără susține că le prețuiește și le apără: drepturile omului și credința umanistă în om și în posibilitatea progresului sau demnitatea și noblețea neamului și credința creștină în Dumnezeu și în posibilitatea îndumnezeirii.
