O parte dintre susținătorii
societății deschise a urmărit desființarea lumii tradiționale, alta doar a
omului tradițional, iar alta a ambilor. Nu a fost ceva personal așa cum
colectivizarea nu a fost ceva personal, chiar dacă derbedeii intrați în
comunism s-au folosit de ocazie pentru a se răzbuna pe oamenii gospodari tot
astfel cum unii dintre intelectualii români de dreapta s-au pus încă dinainte de 1990 în slujba
societății deschise doar pentru că nu suportau ideea că cineva ar putea locui în
sensuri care lor le rămîneau inaccesibile. Era doar o chestiune de metodă și de eficiență: unii credeau că omul tradițional moare îndată ce îi este luată lumea, în timp ce alții considerau că este mai ușor să elimini un om decît o lume.
De fapt, problema era identitatea omului tradițional, care constituia o amenințare pentru identitatea fluidă pregătită deja. Omul tradițional și lumea lui erau un zid în fața tsunami-ului noii revoluții culturale. Prin urmare, el trebuia desființat, pentru că societatea deschisă este imposibilă în absența noțiunii de identitate fluidă. Totuși, cred că obiectivul ultim al revoluției care a dus nu doar la eliminarea lumii vechi, ci la eliminarea lumii cu totul, nu este constituit de societatea deschisă, ci de o formă de societate inevitabil distopică, deci închisă. Poate fi societatea transumană care se testează în prezent sau poate fi ceva încă și mai teribil și față de care societatea deschisă este în același raport în care se afla socialismul față de comunism.
Unul din efectele adverse ale desființării omului tradițional și a lumii lui este recuperarea unei tradiții gnostice, oferită în România sub etichetele unei ortodoxii cosmice sau naționaliste și care ar oferi antidotul la transumanismul susținut de ierarhia ortodoxă prin sprijinul acordat elitei intelectuale, despre care sper că voi reuși să scriu cîte ceva într-o postare viitoare.
