[…] Toate clădirile oficiale arată astăzi la fel ca în trecut. Dar nici unul dintre principiile pe care ar trebuie să le reprezinte nu mai este respectat în prezent în vreuna dintre ele.
Este cea mai perfidă formă de revoluție și cel mai greu de combătut. Obiceiurile și legile încă par să existe, dar spiritul care le susține a dispărut. Este ca și cum (iar unii ar putea argumenta că și acest lucru s-a întîmplat) bisericile au continuat să țină slujbe la fel ca înainte, dar acum se închină unui alt Dumnezeu.
Nimeni nu observă nimic. Oamenii preferă aparența în locul realității. Ei văd că lucrurile arată la fel, clădirile sunt aceleași și iau asta ca o dovadă că totul este bine și că totul este la fel cum a fost. Nu au observat revoluția cînd a avut loc.
[…] De aceea insist atît de mult asupra faptului că am fost troțkist. Dacă nu ai fost revoluționar, mi se pare, habar nu ai ce fac revoluționarii sau ce le place.
Foștii marxiști sunt cei mai buni conservatori. De fapt, ei sunt singurii conservatori adevărați, căpitani simpli îmbrăcați în ruginiu care știu împotriva ce luptă și urăsc ceea ce știu (aluzie la vorba lui Oliver Cromwell: „I would rather have a plain russet-coated captain that knows what he fights for, and loves what he knows” nota mea, G. F.)
Așa cum vă închipuiți că o revoluție înseamnă un steag roșu fluturînd peste oficiul poștal, un cadavru zăcînd la colțul străzii ca o păpușă ruptă, un val de fum uleios care se ridică deasupra orașului tăcut și baricade pe străzi, conduse de bărbați posaci în bandolieră, crezi că revoluționarii sunt zgomotoși, nepoliticoși, greoi la minte și grosolani, fac cereri proaste și recurg la violență și scandal atunci cînd sunt frustrați. De aceea v-au învins.
Pot să vă spun de cîte ori am chef că Anthony Blair a fost un student troțkist (un fapt atît de important și atît de subversiv al imaginii atent elaborate a acestei persoane, încît a fost ținut secret pînă la ani de zile după ce a părăsit mandatul). Vă pot spune că o mare parte din cabinetul său vine din medii revoluționare – Alastair Darling, Stephen Byers, John Reid, Peter Mandelson, Alan Milburn, Bob Ainsworth – aceștia sunt doar cei al căror trecut a ieșit la lumină.
Înregistrările MI5 despre ceea ce se numeau „subversivi” au fost, din cîte pot descoperi, distruse în primele luni ale guvernului Blair, deoarece MI5 a fost transformat în Poliția Gîndirii Poporului, ferindu-ne de toate ismele și fobiile și „extremismul de dreapta” cu care stînga își caricaturizează dușmanii. Acestea ar fi fost singurele înregistrări de încredere, dacă le-am putea vedea.
Zeci de mii de alții, al căror angajament revoluționar nu a fost niciodată înregistrat, s-au răspîndit în școli, mai ales în școli, în justiție, mass-media, mediul academic, serviciul public și poate mai ales în poliție. Cu siguranță, transformarea poliției într-un corp de asistenți sociali paramilitari, neutri între infractor și victimă, este cea mai uluitoare și uriașă transformare a timpului nostru.
[…] Așadar, aici ne aflăm din anii 1980, în lațul unei mari iluzii duble – că Margaret Thatcher era o conservatoare și că Blair era moștenitorul ei. Iluzia a fost răspîndită. Mulți tory, chiar și unii conservatori, au crezut cu adevărat că Partidul Laburist Blairian este aliatul lor, cel puțin pentru început. Ar fi trebuit să urmărească cu mai multă atenție, să vadă programul de revoluție sexuală, educațională, culturală și morală pe care l-au lansat acești conservatori.
[…] Din fericire pentru mine, probabil că voi fi mort înainte ca noua eră să înceapă cu seriozitate. Dar acest atac asupra libertății de exprimare și de gîndire mi se pare a fi sfîrșitul, nu începutul, unui lung proces în care dezbaterea critică a fost sugrumată, și a fost sugrumată în mare parte din cauză că un partid politic inutil, care nu crede în nimic altceva decît în funcție și bani, i s-a părut că nu este de demnitatea lui să lupte.
Să lupți pentru ce? Să lupți pentru religia creștină. Să lupți pentru libertățile cîștigate de-a lungul secolelor de luptă și păstrate prin lupte repetate pe uscat, pe mare și în aer. Să luptăm pentru patriotism, pentru dragostea cinstită pentru fiecare domeniu și gard viu, peisaj, limbă, arhitectură, drept și dreptate, căsătorie pe tot parcursul vieții, viața privată, pentru limba noastră unică, pentru Shakespeare și Biblie și Cartea de rugăciuni, pentru Dickens și Wordsworth, pentru marile Catedrale și biserici parohiale care exprimă fără cuvinte adevărul despre noi, pentru faptul că suntem unici și trebuie să rămînem așa, pentru cenușa părinților noștri și templele zeilor noștri. Aceste lucruri au fost în toate inimile noastre odată și încă mai sunt în inima mea.
[…] Deci totul s-a terminat, iar această eră într-adevăr marchează sfîrșitul conservatorism, și aproape sfîrșitul Marii Britanii, iar singura viață onorabilă, pentru cei dintre noi care trebuie să rămînă și să o îndure, este exilul intern. În acest sens, putem prețui cît putem din ceea ce ne-a rămas, lucrurile la care distrugătorii nu au acces. Mai presus de toate, pentru mine, aceasta se află în tărîmul eternului, din care provin toate cele mai importante dorințe ale noastre. Deși Biserica, care ar trebui să ne amintească de eternitate, pare din ce în ce mai incomodată de ea. Textele grozave sunt diluate și făcute fade, poezia este îndepărtată chirurgical în fiecare punct și înlocuită cu un limbaj care ar putea fi mai bine folosit pentru anunțuri care ne spun să ne distanțăm la trei metri sau să purtăm bucăți de pînză pe față. Nu are nici un pic de curaj în mesajul actual al Bisericii, nimic din marele adevăr exprimat de Edmund Burke, că cel care se teme cu adevărat de Dumnezeu nu se teme de nimic și de nimeni altcineva.
Cu siguranță, în toate veacurile, următorul vers al imnului „Lăudat Domnului, Atotputernicul, Regele Creației”, ar trebui să fie cîntat cu o fervoare deosebită:
„Lăudat fie Domnul, Care, atunci cînd
întunericul păcatului inundă,
Care, cînd cei fără Dumnezeu triumfă,
Și toată virtutea o strică,
El își revarsă lumina,
Și vînează spaimele nopții,
Cu sfinții și cu mila Lui întărindu-ne.”
Dar tocmai aceasta (vă surprinde?) este una dintre strofele pe care le-au decupat.[1]
Pot să recomand mai presus de toate, ca pe un cuvînt de ordine pentru aceste vremuri, a doua mare colectă pentru pace [2], spusă în fiecare zi la Rugăciunea de dimineață? Adesea mă gîndesc că, atunci cînd tot ce am învățat vreodată a dispărut, asta va rămîne. Așa sper. Oricine este binevenit să spună „Amin” la sfîrșit:
„O, Dumnezeule, care ești autorul păcii și iubitor de bună înțelegere, în cunoașterea Căruia stă viața noastră veșnică, a Cărui slujire este libertatea desăvîrșită; Apără-ne pe noi, smeriții Tăi slujitori, în toate atacurile dușmanilor noștri; ca noi, încredințați de tăria ajutorului Tău, să nu ne temem de puterea celui potrivnic, prin puterea lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Amin.”
(Peter Hitchins, conferința „After Conservatism” din cadrul conferințelor Roger Scruton din 2022, https://www.youtube.com/watch?v=aX5_eiZtDhg, textul integral la https://hitchensblog.mailonsunday.co.uk/2022/10/my-roger-scruton-lecture-delivered-at-the-sheldonian-theatre-oxford-on-monday-24th-february-.html. Selecție, traducere și note de Gheorghe Fedorovici).
Note:
[1] De fapt, din majoritatea versiunilor imnului Praise to the Lord, The Almighty (https://en.wikipedia.org/wiki/Praise_to_the_Lord,_the_Almighty) intonate astăzi, lipsesc două strofe, și anume strofa a patra și a cincea:
4 Praise to the Lord, who, when tempests their warfare are
waging,
who, when the elements madly around thee are raging,
biddeth them cease,
turneth their fury to peace,
whirlwinds and waters assuaging.
5
Praise to the Lord, who when darkness of sin is abounding,
who when the godless do triumph, all virtue confounding,
sheddeth his light,
chaseth the horrors of night,
saints with his mercy surrounding.
https://hymnary.org/hymn/CP1998/384
[2] Una dintre cele trei rugăciuni scurte din rînduiala Rugăciunii de dimineață din Biserica Angliei: https://www.churchofengland.org/prayer-and-worship/worship-texts-and-resources/book-common-prayer/order-morning-prayer
