Biserica este și rămîne orto-doxă atunci cînd caută doxa cea dreaptă, adică gloria sau slava lui Dumnezeu (kavod în ebraică). Lucrul acesta s-ar putea să fie mai puțin evident în ortodoxia românească, întrucît termenul slavon a influențat înțelegerea doxiei accentuînd acțiunea liturgică de slăvire a slavei lui Dumnezeu. Pravo-slavnicul este în primul rînd credinciosul care se închină (slava) în mod adevărat lui Dumnezeu și apoi cel care se închină adevăratei slave. În acest caz, riscul este ca noi să căutăm închinarea adevărată mai mult decît adevăratul Dumnezeu. Această atitudine favorizează formalizarea credinței, care poate duce la un fals Dumnezeu în timp ce formal credința poate rămîne orto-doxă. Și cu toate că poate rămîne dreaptă slăvire, ea poate deveni în același timp dreaptă slăvire a unei pseudo-slave, a unei slave strîmbe, a noastră sau a unui idol, slăvind întunericul ca pe o lumină.
Impresia mea este că începutul oficial al goanei BOR după AUR poate fi plasat în noiembrie 2020, cînd Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților a publicat un îndrumător pentru alegătorii ortodocși (am scris despre asta la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/12/sansa-unei-palme.html). Popularitatea în creștere a AUR explică nu doar susținerea acordată de clerul tradiționalist, ci și încercarea ÎPS Teodosie de a capitaliza politic această forță, provocînd în mod evident Patriarhia prin declarații care rămîn corecte în litera lor, dar total lipsite de iconomie, forțînd astfel Patriarhia să răspundă printr-o iconomie lipsită de acrivie. Pînă acum, ierarhul tomitan a jucat mai bine acest joc decît Patriarhia, care s-a repezit în cursa ortodoxiei deschise, tolerante și pluraliste în care se simte atît de bine.
