Spiritualitatea fără religie este o cale care promite vindecare fără iertare. Esența spiritualității fără religie stă în convingerea că drumul este superior destinației, întrebarea răspunsului și dilema încrederii în adevăr.
De ce trebuie separată vindecarea de iertare? Pentru că nu te poți ierta singur, dar te poți vindeca singur într-o anumită măsură. Însă principala separare care a permis această spiritualitate fără religie nu este între iertare și vindecare, drum și destinație, întrebare și răspuns, dilemă și încredere. Principala separare constă în desprinderea tainei de adevăr, astfel încît taina și adevărul să fie percepute în opoziție. Această dublă falsificare a tainei și a adevărului a putut fi realizată în România de-abia după 1990, în urma mutării din această viață a ultimilor mărturisitori ai Tainei întrupate, dar începutul acestui proces se află în mutațiile spirituale suferite de cultura românească în perioada interbelică, sub influența întîrziată a misticii romantice preocupată de regăsirea unui strat originar ferm care să ofere stabilitate în fața crizei provocată de spiritul pozitivist occidental.
Mișcarea de restaurare duhovnicească începută de părintele Stăniloae, principalul adversar al spiritualității fără religie elaborată de cei doi oameni universali ai culturii românești, Blaga și Eliade, ar fi continuat să sublinieze locul spiritualității în Biserică și urgența îmbisericirii vieții duhovnicești dacă ocupația sovietică nu ar fi făcut necesară o soluție de avarie, un plan B al unei spiritualități isihaste de subzistență care să plaseze accentul mai degrabă pe înduhovnicirea vieții bisericești, așa cum s-a încercat prin mișcarea Rugul Aprins din anii '50, deturnată ireversibil prin perspectiva neognostică asumată de ierarhia ortodoxă după 1990 în direcția spiritualității fără religie.
