Explicația
potrivit căreia oamenii de astăzi nu mai citesc pentru că au și altceva decît generațiile
din trecut (televiziune, internet) este falsă. În realitate, oamenii nu mai
citesc pentru că le lipsește ceva, nu pentru că ar avea ceva în plus. Ceea ce le lipsește este lumea și tocmai
pentru că nu se mai pot întîlni într-o lume comună – Pămîntul de Mijloc –, au
nevoie de un simulacru al lumii. Această lume aparentă este oferită atît prin
tehnologie, cît și prin artă, mai precis prin eforturile creștine și
anticreștine de revrăjire a lumii. Efortul creștinilor nu este însă doar
ridicol – de vreme ce lumea nu mai există – ci mai ales înșelător, oferind sau
întreținînd speranța că lumea poate fi regăsită prin șifonierul făurit de
imaginația creștină sau cel puțin morală. Însă prin această iluzie creștinii
participă fără să-și dea seama la ordinea anti-lumii, sporindu-i puterea
magică, după cum o dovedește succesul ecranizărilor Narniei și a Stăpînului Inelelor, care-au plăcut în loc să îngrijoreze, așa cum au fost intenționate.
Atît la C. S. Lewis, cît și la Tolkien, pericolul constă în dorința de putere care oferă dominarea lumii și înrobirea oamenilor. Cel mai rău lucru de care se temeau cei doi scriitori creștini era ca lumea să ajungă în stăpînirea celui rău. Dar tocmai pentru că la vremea la care scriau ei încă mai exista o lume, ea putea fi eliberată din nou și din nou. Cum ai putea elibera însă o lume care nu mai există și cum ar putea oamenii care gîndesc asemenea Mașinii să perceapă absența lumii și propria lor absență?
