„Orwell se temea că ceea ce urâm ne va distruge. Huxley se temea că ceea ce iubim ne va distruge.” (Neil Postman, citat în Joshua Charles, „Epoca lui Postman”, trad. Anca Maria Stăncioiu, https://epochtimes-romania.com/news/intelepciune-nemuritoare-epoca-lui-postman---312295)
Nu știu în ce măsură s-a observat caracterul oximoronic al expresiei „Românul absolut”: naționalitatea, etnia, familia, faptul istoric sau biologic al existenței individuale sau colective sunt realități condiționate (deci relative) de o serie de împrejurări care permit apariția și durata lor în timp. Aceste condiții pot fi depășite doar în cazul sfîntului, care trăiește în ordinea absolută a sfințeniei lui Dumnezeu, ceea ce-l face să resimtă fiecare afirmare de sine ca pe o desprindere de Dumnezeu care nu duce decît la căderea, la revenirea în neantul absolutului propriu. Această identificare artificială între absolut și sfințenie le-a corupt pe ambele, după cum o demonstrează orice întîlnire cu un român absolut, atît de plin de neantul din el încît este de mirare că mișcarea mai este cu putință în România și că viața încă nu s-a oprit, imobilizată în absolut.
Oricît de mare ar fi grădina Domnului, tot mai mulți îi sar gardul. Iar acum, că au un partid, vor încerca să-i stabilească perimetrul pe linia de frontieră. Dar pentru că noțiunea de graniță le amenință România absolută, de aur, prin limita trasată în mod abuziv, oximoronul este convertit în pleonasm: România este sfîntă în absolutul ei și sfințenia ei este absolută. De vreme ce doar Dumnezeu este absolut, dacă absolutul este transcendent, atunci România și Românul nu pot fi realități absolute decît în măsura în care participă la divinitate. Prin urmare, întrucît Eminescu este absolut, el trebuie să fie sfînt, în felul în care este sfînt Mihai Viteazul:
„Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care și-au iubit neamul, și mai mult decât neamul, dreapta credință a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toți prin această dorință divină de a unifica pe toți românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinați de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură națiune – națiunea română.” (https://www.activenews.ro/cultura/LA-NASTEREA-LUI-MIHAI-VITEAZUL-in-aceeasi-zi-cu-MIHAI-EMINESCU.-Parintele-Justin-Parvu-si-Manastirile-de-la-Petru-Voda-despre-Mihai-Viteazul-Intregitorul-UN-SFANT-15-ianuarie-1558-9-August-1601-168537)
România rămîne astfel în tranziție spre neantul absolut atît prin reducerea orwelliană aplicată de sus în jos de elită, cît și prin amplificarea huxleyană aplicată de jos în sus de liderii periferiei culturale și sociale, lideri care s-au întîlnit și se întîlnesc întotdeauna cu elita undeva la mijlocul cît se poate de relativ al lucrurilor care-i unesc. Nu doar cultura și identitatea națională sunt astfel distruse din interior și din exterior, de sus și de jos, ci odată cu ele și identitatea individului, transformat într-un individ dislocat, căruia i se atribuie un loc spiritual și absolut (Grădina Maicii Domnului) doar pentru a-i distrage atenția de la evacuarea lui din ordinea istorică imediată. Dintr-o necesitate compensatorie, individul lipsit de locul lui propriu simte însă nevoia de a lua în posesie orice loc, să se afirme în mod absolut, marcînd teritoriul și timpul printr-o atitudine belicoasă și revendicativă pe care, sub influența unor lideri spirituali pentru care unitatea națională constituie un plan divin (vezi mai jos un citat reprezentativ din discursul părintelui Justin Pârvu), a ajuns să o considere manifestarea demnității naționale. Atunci cînd spune „pardon!” sau claxonează, Românul absolut își manifestă mîndria de a fi român, îmbrîncindu-i sau cel puțin încercînd să-i intimideze pe toți ceilalți indivizi din jurul său care nu pot fi absoluți ca el din cauză că absolutul e doar unul.
Ziua absolută a Românului absolut este o zi mai presus de fire, se sărbătorește în afara istoriei, în veșnicia lui Dumnezeu care a creat lumea în acest scop. O astfel de zi nu poate fi celebrată decît de Ierarhul Absolut și descrisă doar în cuvintele absolute ale Academicianului Absolut:
„Cu evlavie adâncă va fi pomenit în duh de liturghie voievodală marele poet de către Înaltul Teodosie, liturghisind pentru noi și pomenind împreună cu tot neamul. Oare nu este tulburător să afli că cel care-l va pomeni pe Eminescu săvârșește dumnezeiasca taină după ce-a pomenit mii și mii de nume de credincioși din toată împărăteasca întindere a României întregi? Fiindcă din toată România vin spre înaltul ierarh pomelnice și cereri de rugăciune și iată cum înaintează toate, maiestuos, spre pomenirea cea mare, care ne cuprinde în duhul ei de rugăciune pe toți, pomenirea celui despre care George Călinescu nota cuvinte de flacără nepieritoare, să ardă în veci în torța olimpienei amintiri […]” (https://www.activenews.ro/opinii/Ilie-Badescu-Eminescu-la-Constanta-178955)
