Sinteza locală a neoliberalismului și neoconservatorismului american a favorizat succesul politic al PDL-ului, însă băsismul înseamnă mai mult decît pedelismul. Puteai fi băsist fără a fi neapărat pedelist. Băsiștii au identificat corect în Traian Băsescu personajul providențial dispus să le ofere intelectualilor orientați corespunzător funcțiile și susținerea politică necesare aplicării programului de sinteză. În timp ce pesedismul sau pedelismul se referă în primul rînd la oamenii de partid, băsismul a reprezentat un curent politic marcat de încrederea largă în personajul Băsescu. În acest sens, putem vorbi și despre vadimism, despre aurism și despre iohannism (cel puțin pentru primul mandat și într-o măsură tot mai redusă pentru al doilea).
Dar merită observat că un băsist, un vadimist, un iohannist și un aurist au în comun faptul că pentru fiecare dintre ei, candidatul preferat este Alesul, Salvatorul, ceea ce îi deosebește radical de toți cei care au votat cu PSD-ul cu un sentiment de jenă și chiar de vinovăție. Aurismul este deocamdată împărțit între un segment simionist și unul șoșocist, în funcție de credința susținătorilor în acești lideri naturali născuți de Românica și recunoscuți ca atare de toți românașii care este. Împăcarea dintre cei doi lideri ar aduce visata reîntemeiere a Românicii ca Românica Mare.
Sigur, există o diferență de viziune între băsism și iohannism, pe de o parte, și aurism pe de alta în sensul că băsiștii și iohanniștii fac parte din tabăra progresistă a unei țări ca afară, în timp ce auriștii își doresc dimpotrivă, precum vadimiștii la vremea lor, restaurarea României de aur a perioadei ceaușiste (și este semnificativ din acest punct de vedere efortul recent al platformelor ortodoxiei mărturisitoare de subliniere a meritelor perioadei comuniste) sau a celei interbelice, menționată mai voalat deocamdată, dar care ar putea fi developată printr-o victorie istorică la viitoarele alegeri.
Ironia este că întîlnim exact aceeași credință oarbă în personajul salvator în segmentele opuse ale societății. Clasa educată privește cu superioritate lipsa de luciditate a periferiei, în ciuda faptului că imaturitatea politică a analfabeților reflectă exact iresponsabilitatea suficientă a educaților.
