„Scopulŭ si motivulŭ colindarii, nu e, ca se se faca unŭ corŭ , ci de a veneri, onorá nascerea lui Cristosŭ, si atare familia.”
Atanasie Marian Marienescu, Poesia popurala. Colinde, Pesta 1859, p. XVI.
Sensul cuvîntului „colind” vine din latinescul „calendae” și se referă la prima zi a lunii din calendarul roman, cînd apărea luna nouă. Chiar dacă fiecare lună avea „colindul” ei în lumea romană păgînă, ziua de 1 ianuarie era o zi specială pentru că acum își asumau prerogativele consulii, ocazie cu care erau aduse sacrificii (în special a taurilor, aduși lui Jupiter ca mulțumire pentru purtarea de grijă din anul precedent), augurii examinau auspiciile (https://en.wikipedia.org/wiki/Augury) iar preoții și demnitarii rosteau promisiuni și urări pentru sănătatea, siguranța și bunăstarea împăratului (https://en.wikipedia.org/wiki/Votum#Public_vota). Păstrînd sensul de urare legată de bunăstarea generală a omului și a lumii, slavonul „kolenda” este derivat din termenul latin și, pătruns în română prin influența ortodoxiei slave, a determinat formarea românescului „colindă”.
Totuși, colindul nu poate fi redus doar la o simplă funcție de binecuvîntare a noului an și, implicit, a celor colindați. În primul rînd, mi se pare că instrumentele populare întrebuințate (zurgălăi, trompetă, fluier, cimpoi) nu au doar un rol de acompaniament, ci mai degrabă unul de avertizare, de semnalare a apropierii de momentul de cumpănă al începutului. Iar începutul, în ordine spirituală, este ceva vechi. Mai precis, nu este ceva nou în sensul de inedit, ci desemnează fie revenirea restauratoare a noului în ordinea coruptă a vechiului, precum în sistemele păgîne, fie restaurarea lumii prin întoarcerea la începutul ei originar, precum în creștinism, unde lumea conlucrează cu începutul la reînnoirea ei. Dar, în ambele cazuri, funcția principală a colindului este una anamnezică și doar în mod secundar una de felicitare: mai precis, felicitarea, binecuvîntarea constă tocmai în actul de anunțare a începutului care ni se deschide pentru a ne cuprinde. Sensul și valoarea urării constă în vestirea începutului fără de care nimic bun nu poate dura. În al treilea rînd, colindul anunță nu doar apropierea începutului, ci și sfîrșitul oricărei lumi care își trădează începutul. Colindul creștin nu semnalează doar sfîrșitul unui ciclu temporal, ci mai ales epuizarea unei lumi care și-a pierdut lumina.
Cred că acest lucru a urmărit să-l sublinieze și Atanasie Marian Marienescu în studiul dedicat colindei românești atunci cînd a preferat să vadă sensul etimologic al colindei nu în calendae, ci în rădăcina calare, care înseamnă „a anunța solemn”, „a chema”: „Colind’a vine din cuventul latin colo, ce insomna a veneri, onori, adora. […] Colind’a dara e unu cantecu ce se canta intru onorarea cuiva – asta si e, căci cei ce mergu a colinda, mergu ca sa fac onore, veneratiune.” (Poesia popurala. Colinde, Pesta 1859, p. XVI, https://archive.org/details/poesiapopuralac00marigoog). Sigur, patima latinologică care-l stăpînea și pe Marienescu la fel ca pe majoritatea patrioților români transilvăneni îl făcea să lege această „venerațiune” de nobila noastră obîrșie latină, astfel încît recuperarea originalității noastre românești prin intermediul colindelor să ne poată ajuta să redevenim demni nu doar de chemarea noastră creștină, ci și de măreția proprie unei fiice a Romei: „Cantecele noastre popurale [..] trebuiescu dara mai antaiu a se presenta, pentruca pictorii si musicantii natiunali se împrumute idei, fantasie si sîmtieminte, ca se produca in facultatea loru ceva originalu natiunalu, conformu cu spirtului si anim’a poporului romanu! Virtute, si fapte – si tu, romanime, nici câtu vei fi mai mica întra fiicele Romei!” (ibid., p. XVIII).
Binecuvîntarea adusă de colindători este în mod fundamental bine-cuvîntarea începutului, este repetarea sau amintirea cuvîntului bun prin care lumea a fost făcută. Toate cele trei funcții ale colindului menționate mai sus determină astfel natura apocaliptică a colindului, ca dezvăluire a unei lumi întemeiată de un început lipsit de început, dar care le începe pe toate.
Tocmai pentru că există o putere revelatoare a colindului, el poate fi folosit pentru a întemeia un fals început. Din acest punct de vedere, mi se pare semnificativ că România a devenit un stat membru al Uniunii Europene într-o zi de 1 ianuarie. Faptul că restaurarea noastră a fost apoi condiționată tot mai sever prin raportarea la cea mai bună dintre lumile posibile, și anume, la modelul unei „țări ca afară”, ține de asemenea de un program asumat de respingere a credinței creștine în începutul care ne-a creat ca ființe umane și ne-a întemeiat ca neam. Renașterea noastră națională nu mai depinde acum decît de bunăvoința liderilor UE, prosperitatea noastră de bugetul UE, generos pe măsura cumințeniei noastre, iar re-crearea noastră de noile tehnologii dezvoltate de proiectul transumanist.
De-a lungul istoriei noastre am rămas fideli începutului care ne-a întemeiat, păstrînd și transmițînd viața nouă pe care am primit-o mai ales prin jertfa fiecărei generații. Toate generațiile neamului nostru au fost generații de sacrificiu: diferența este că pînă în 1990 românii s-au adus singuri ca jertfă, pe cînd din 1990 încoace suntem aduși ca jertfă precum animalele de sacrificiu din Imperiul Roman. În toată istoria noastră ne-am cîntat colindele pe fundalul unui prohod necurmat. Credința și nădejdea în începutul bun erau demonstrate de regulă de coliva înălțată de dragostea care-i lega pe vii și pe adormiți. Decorațiunile noastre de Crăciun n-au încetat niciodată să însemne și miresme și miruri, amestecuri de smirnă și aloe (Ioan 19, 39). Sărbătorită în fiecare duminică, renașterea noastră începea de fiecare dată într-o zi de vineri.
Comunismul nu a reușit să redefinească natura colindei, și asta nu în ciuda eforturilor de a-i da o altă interpretare (de pildă, a superiorității omului în lupta cu natura), ci tocmai pentru că în felul acesta demonstra că a ratat sensul colindei. Importanța începutului întemeietor a fost mult mai bine înțeleasă de ordinea care a urmat comunismului de fier, o ordine fluidă care știe să folosească în același timp orbirea dreptei și cea a stîngii, împletind ideologicul cu religiosul (realizat printr-o monstruoasă combinație de creștinism, păgînism și secularism) în scopul redefinirii începutului.
Crăciunul consumerist de astăzi, deși este un mijloc puternic de neutralizare a semnificației sărbătorii Nașterii Domnului, nu este cel mai toxic aspect al falsificării creștinismului. Crăciunul „tradițional” de astăzi mi se pare chiar mai grotesc prin efortul lui de a fi autentic decît Crăciunul secular prin care ne bucurăm de „sărbătorile de iarnă”. De fapt, Crăciunul este folosit pentru a marca apartenența la un nou imperiu, o nouă ordine care pretinde nu doar că le poate face pe toate noi, ci și că le poate păstra în această noutate în măsura în care omul acceptă să primească darul puterii de a redefini realitatea. Acesta este omul este vestit și adorat în noul colind și pentru el este pregătită noua lume în care renașterea omului este la un click distanță.
Spre deosebire de totalitarismul comunist, noua ordine a falsului început ne invită să ne cîntăm colindele și să urmăm exemplul păstorilor din colindul „Trei păstori”, care au împletit minunata cunună. Doar că acum nu i-o mai ducem lui Hristos, ci Uniunii Europene. Este cununa ei de stele, pe care urmează să le tîrască de coadă (Apocalipsa 12, 1-4).
