La 1 ianuarie 2007, România devenea un stat membru al Uniunii Europene. În acea atmosferă de entuziasm irepresibil, apărea cîteva zile mai tîrziu pe blogul părintelui Nistea un text de-al meu despre semnificația și miza aderării (https://www.nistea.com/eseuri/all-aboard-titanicul-si-uniunea-europeana/34), inspirat de analogia lui Chesterton dintre scufundarea Titanicului și scufundarea civilizației occidentale (ambele texte sunt reproduse mai jos).
Am fost surprins să descopăr la o recitire recentă a vechiului text că proiectul occidental de redefinire a naturii umane devenise deja cu șaisprezece ani în urmă suficient de vizibil pentru a putea fi remarcat pînă și de un autodidact semidoct ca mine. M-am bucurat de asemenea să descopăr că vorbeam în acel eseu despre felul în care proiectul european părea că-și pierduse deja măsura odată cu rădăcinile. Probabil că dacă textul ar fi fost inclus în volumul despre normalitate și măsura omului apărut atemporal și într-o stranie ortografie arhaică la Editura Predania (https://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate/page/n5/mode/2up), eventualii cititori ar fi rămas cu impresia că pledam pentru revenirea la corăbiile cu pînze în privința transportului maritim și la deplasarea cu calul pe uscat. Bineînțeles că îmi doresc în secret acest lucru, dar nu cred că aș putea fi vreodată atît de imprudent încît să mă dau de gol.
M-am bucurat de asemenea să găsesc aici primele semne ale unei teologii a locului, care aveau să fie trasate mai pronunțat într-o broșurică publicată tot în același an. În acest sens, al importanței locului pentru cultivarea normalității, poate că ar trebui să ne întrebăm: Nu este ciudat totuși că libertatea de circulație, unul dintre argumentele principale în favoarea aderării, a ajuns să fie tot mai limitată și mai reglementată în ultimii ani? Nu este ciudat că nu doar libertatea de circulație dintr-o țară în alta, dar pînă și libertatea de circulație în interiorul propriei țări începe să fie un subiect de dezbatere în cadrul UE? Spre deosebire de turmele de emigranți asiatici și africani mînate dintr-o țară în alta prin toată Europa, care nu erau supuse nici rigorilor vaccinării și testării în timpul pandemiei de covid, cetățenii europeni vor trebui să respecte în plus și anumite cote de emisie de carbon. Dar nu este curios că după ce arhitecții UE au transformat cetățeanul european într-un vagabond, chiar dacă într-unul care se bucură de un anumit standard de confort, îi cer să stea locului de-abia după ce au reușit să elimine conștiința locului din mentalitatea europeană?
Dar cel mai curios lucru mi se pare că a fost tăcerea liderilor din BOR cu privire la posibilele amenințări la adresa învățăturii de credință dar și a libertății de conștiință a credincioșilor ortodocși din România prin integrarea europeană. Fenomenul este cu atît mai ciudat dacă ne gîndim că din anii Primului Război Mondial și pînă la intrarea armatei sovietice pe teritoriul României în martie 1944, clerul ortodox nu a încetat să prevină constant asupra pericolului comunist, continuînd să o facă, mai rar dar și cu riscuri corespunzătoare și între 1944 și 1989. Nu cred că în anii premergători integrării noastre în UE ideologia societății civile, spiritualitatea New Age și utopiile seculariste erau necunoscute clerului ortodox. Tăcerea ierarhiei BOR și refuzul ei de a preveni și pregăti Biserica și Țara pentru ceea ce avea să urmeze, în timp ce de-abia acum mulți dintre liderii ortodocși descopereau amenințarea comunismului în variantele lui academice neo-marxiste, a avut consecințe cu atît mai grave cu cît ierarhia nu a ezitat în schimb să susțină o elită intelectuală ortodoxă grăbită să ne convingă de misiunea civilizatoare a UE și de marele dar al libertății de a ne îmbarca pe un drum fără întoarcere.
Iată, în continuare, textul pe care l-am scris la vremea respectivă urmat de traducerea articolului lui Chesterton.
*
„All aboard!" - Titanicul și Uniunea Europeană
În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, Titanic, cel mai mare vapor cu aburi din lume la acea vreme, s-a scufundat în Atlantic la două ore şi patruzeci de minute după ce se lovise de un aisberg. Accidentul a însemnat nu doar pierderea unui proiect ingineresc remarcabil, dar și moartea a 1517 pasageri. Din cei 706 oameni salvați, 60% proveneau din rîndul pasagerilor de clasa I, 44% de la clasa a II-a și 25% de la clasa a III-a.
Sub titlul „The Great Shipreck as Analogy”, apologetul creștin G. K. Chesterton a publicat în numărul din 11 mai 1912 al revistei The Illustrated London News un text în care catastrofa Titanicului este interpretată ca un semn al decăderii lumii occidentale: oare pierderea simțului măsurii, al direcției, al istoriei nu o arătau deja tot mai limpede? În numele unor abstracții și al unor lucruri elementare înțelese tot mai strîmb dar numite adevărata civilizație, arată autorul englez, lumea europeană se va întoarce în acea barbarie unde, chiar dacă va mai exista curaj, acesta nu va mai fi orientat de reflexele bunătății. El spune „ale bunătății” și nu, așa cum ne-am fi dorit, ale „carității creștine” fiindcă încă de pe atunci nu se mai putea pune problema unei alternative creștine unanim acceptate. Dar, în căutarea unui aliat compatibil în privința principiilor generale, creștinul nu avea nici o ezitare dacă era pus să aleagă între cele două tabere care se confruntau atunci ca și acum: cea a dreptului natural (reprezentată, în articolul de mai jos, de liberalismul clasic în persoana domnului Stead) și cea a dreptului formal, definită prin lipsa totală de aprehensiune pentru conceptul de natură umană și pentru cel de scop (reprezentată de liberalismul iluminist în persoana domnișoarei Pankhurst). Pentru cei din primul grup, teoria dreptului derivă din caracterul naturii umane. Pentru cei din urmă, teoria dreptului este fundamentul abstract din care este extrasă ulterior o formulă convenabilă și la nesfîrșit reformulabilă de umanitate. Chesterton vedea cu tristețe că, în cele din urmă, domnișoara Pankhurst va dobîndi drept de vot – mai mult, că va cîștiga alegerile. Aceasta este situația în care Europa se află astăzi.
Cu riscul de a transforma alegoria lui Chesterton într-o hiperbolă, să încercăm să ne imaginăm integrarea României în Uniunea Europeană ca pe o participare la un alt proiect ambițios, dacă nu cumva de-a dreptul ca pe o îmbarcare la bordul navei de lux după care a tînjit atîta timp. Aceasta nu vrea să spună că orice călătorie întreprinsă în condiții confortabile este suspectă din capul locului, ci că noii pasageri n-ar trebui să-și piardă capul în euforia generală. Dimpotrivă, în contextul limitării drastice, la limita supraviețuirii (a „raționalizării”, suna eufemismul) a resurselor naturale și morale de pe insula comunistă, ei ar trebui să poată aprecia cu recunoștință înzestrările noilor confrați. Românilor li se oferă în plus prilejul și obligația de a verifica în mod regulat hărțile, starea tehnică a sistemului de navigație precum și capacitatea profesională și umană a personalului de a menține cursul navei și atmosfera de bună voire de la bord. Mai ales, noii pasageri trebuie să amintească neîncetat că, cel puțin pînă ajungem la destinație, nu ne aflăm într-o croazieră de plăcere: pirați și furtuni pe mare, revolte la bord, amnezia celui care se știe la adăpost (Luca 12, 16-21), nenumărate sînt situațiile care pot duce la întreruperea călătoriei sau, și mai grav, la deriva vasului. Oricît de dificile se vor dovedi a fi noile încercări, celor care vor ști să rămînă, sau mai bine zis să devină în sfîrșit creștini ortodocși nu le va fi greu să găsească catargul salvator de care să se lege în împrejurări oricît de seducătoare; aceștia nu vor ezita nici să-L trezească din somnul său liniștit pe Căpitanul de drept al ambarcațiunii atunci cînd vor înfrunta inevitabilele furtuni. De ce creștini ortodocși? Pentru că, spre deosebire de protestanți, ortodocșii au o experiență a navigării mai îndelungată cu aproape șaisprezece veacuri. Iar spre deosebire de catolici, ai căror navigatori s-au încrezut, o dată ajunși în apele tulburi ale istoriei, mai degrabă în propria iscusință, fler și experiență personală, ortodocșii au păstrat neabătut vechile lor repere: Scripturile ziua, și Tradiția noaptea.
În condițiile acestea, invocarea unui autor convertit la catolicism nu ar trăda oare mai mult decît o ironică stîngăcie? Să vedem. Mai întîi, Uniunea Europeană nu mai este de mult Europa de la începutul secolului XX – mentalitatea domnișoara Pankhurst menționată de Chesterton în articol este astăzi mentalitatea dominantă în Europa. Articolul este deci important fie doar și pentru că identifică începutul unui proces care acum este în plină desfășurare. El ne interesează, așadar, ca europeni. Nici catolicismul nu mai este același – mai degrabă, s-ar putea pune întrebarea (retorică, evident) dacă, cu excepția lui Benedict XVI și a miraculoasei Polonii, mai există catolicism în Europa contemporană. Misiunea pe care ar fi trebuit s-o realizeze catolicii, ne revine acum nouă, iar Chesterton nu poate decît să se bucure de asta. Scris de un european creștin, articolul ne interesează în calitate de europeni creștini. Dar de ce neapărat creștini ortodocși? Să spunem aici că Chesterton însuși este autorul unui volum întitulat Orthodoxy în care creștinismul este prezentat, ca în întreaga lui operă de altfel, ca o atitudine de receptare a lumii deopotrivă cu uimire și în tihnă. Cu uimire, pentru că lumea i se înfățișează creștinului ca loc pe care omul îl descoperă în permanență nu doar în sensul spectaculozității și ineditului, sentimente trezite de bună seamă de Titanic pasagerilor ce se îmbarcau copleșiți cu aproape un veac în urmă, ci pentru că lumea aceasta este un loc pregătit anume pentru om. În tihnă, pentru că această descoperire este însoțită de sentimentul lui „a fi acasă”. Deși prin „ortodoxie” Chesterton înțelege creștinismul apostolic fără a-l limita la o anumită confesiune creștină, vedem că titlul tinde să se potrivească tot mai mult doar Ortodoxiei înseși, de vreme ce numai aici lumea își mai păstrează resursele de noutate odihnitoare. O dovedește interesul turiștilor occidentali care, neștiind însă cum să-și explice această atracție, apreciază țările est-europene pentru gradul lor redus de… poluare.
Există o măsură, a omului și a lumii; ideea măsurii nu a dispărut și nici nu avea cum. Ea s-a transformat în versiunea subversivă și poate tocmai de aceea irezistibilă că omul ar fi dătătorul acestei măsuri. De fiecare dată cînd apare această nouă ipostază a ideii de măsură, omul se desprinde de lumea care-l măsoară pentru a produce o lume măsurată numai de el – aceasta este, în definitiv, marea descoperire a Renașterii, care explică astfel febrilitatea expedițiilor maritime, respingerea autorității Tradiției în interpretarea Scripturii, precum și recuperarea canonului antic în reprezentarea omului și a lumii de către arte. Proiectul Renașterii a fost animat de dorința construirii unui Titanic, altfel spus, a construirii unei case pentru om prin aplicarea consecventă a unui canon diferit atît de cel revelat cît și de cel clasic al unei perfecțiuni date și a unei naturi stabile ontologic. Pentru Protagoras, omul dădea măsura lucrurilor iar lumea era potrivită măsurii lui; pentru Pico della Mirandola omul, devenit propria sa măsură, începe să-și potrivească o lume. Renașterea marchează începutul inventării omului și a lumii lui.
Prin urmare, misiunea românilor în noua Europă este simplă: trebuie să le amintim occidentalilor că omul se află „acasă” în această lume nu pentru că ar merita-o, ci doar în măsura în care i se potrivește și el se potrivește în ea. În general, omul ori se minunează de acest decor spectaculos dar nefamiliar al lumii, ori s-a obișnuit atît de mult cu el încît nu-l mai bagă în seamă. Primul este turistul, versiunea secularizată și obositoare a pelerinului. Al doilea caz este al familiei Bundy. Desigur, la o privire mai atentă, cele două cazuri apar ca unul singur, și anume cel al individului care se manifestă secvențial într-o situație de pură sincronicitate. Problema aceasta devine cu adevărat interesantă însă de-abia cînd apare în registrul religios. Bunăoară, în felul în care este înțeleasă în mod obișnuit reacția lui Petru în momentul Schimbării la Față de pe muntele Tabor. Astfel, înțelegînd la propriu precizarea de la Marcu 9, 6 și Luca 9, 34, majoritatea interpreților consideră afirmația lui Petru „Doamne, bine este să fim noi aici” (Matei 17, 4) ca pe-o izbucnire ireverențioasă care întrerupe copilărește un moment atît de sublim. Petru chiar „nu știa ce spune” și ar fi fost mai potrivit, se sugerează cu o înțelegere compătimitoare, dacă ar fi rămas mut de uimire în fața manifestării dumnezeirii lui Iisus. Să lăsăm deoparte faptul că, potrivit unei asemenea logici, Apostolii ar fi trebuit să fie în permanență în stare de șoc și ca atare muți – se vor găsi în compensație puzderie de indivizi care să corecteze ceea ce lor li se pare că reprezintă o reacție inadecvată pentru un apostol. Dimpotrivă, reacția lui Petru ne spune nu doar că se minuna, ci și că știa de ce se minuna. Astfel, pasajele de la Marcu și Luca s-ar putea să ne semnaleze, mai degrabă decît o presupusă aiureală a lui Petru, faptul că el nu vorbea de la sine, asemenea momentului dintr-un alt pasaj crucial în care Petru recunoaște, prin inspirație divină, dumnezeirea Fiului: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). În acest ultim caz este mărturisită identitatea lui Hristos și pe această mărturisire este întemeiată Biserica. Biserica, adică locul lui Dumnezeu printre oameni, locul unde se întîlnesc cerul și pămîntul. Însă pe Tabor, Petru mărturisește locul omului și de acest loc depinde și identitatea lui. Întrucît locul omului este lîngă Dumnezeu, locul omului este o minune, este minunat și de aceea omul se minunează – iar minunarea lui sporește atunci cînd omul descoperă că acela este tocmai locul său, de vreme ce numai acolo îi este bine cu adevărat.
„Ortodoxia” de care vorbește Chesterton nu este altceva decît mărturisirea făcută de Petru pe Tabor prelungită în fiecare creștin. Căci slăvirea nu este dreaptă decît în măsura în care este expresie a unei minunări. Dar ce este minunea? O întîlnire a cerului cu pămîntul. Slăvirea este dreaptă fiindcă este orientată pe verticala acestei legături permanente și firești. De aceea este deosebit de nimerit ca locul omului să fie afirmat chiar pe o verticală: fie pe un munte, ca în cazul lui Petru pe Tabor, fie pe o cruce, ca în cazul Răstignirii, cînd Tîlharul cel Bun mărturisește locul ultim al omului: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta” (Luca 23, 42). Întîlnirea dintre cer și pămînt îl uimește pe bună dreptate pe cel obișnuit să privească susul și josul ca separate, dacă nu chiar opuse. Dar ceea ce este cu adevărat minunat în minune, nu este atît această întîlnire în sine, cît faptul că ea este firească: firescul minunii face ca uimirea inițială să fie depășită în minunare și, deci, în „dreaptă slăvire”. Pentru omul modern, această minunare este intensificată de redescoperirea canonului său adevărat. Tocmai de aceea, el trebuie să știe că pe cît se va îndepărta de lumea ce îi este proprie, pe atît se va prăbuși mai mult în hăul căscat în sine de un canon lipsit de măsură. Catastrofa Titanicului, reprezentativă pentru colapsul societății moderne, o ilustrează mult prea elocvent, ne spune Chesterton, pentru a fi remarcată. De aceea, ea trebuie să fie reamintită tocmai printre cei care, prin încrederea lor orbească în „triumful rațiunii” și în „sfîrșitul Istoriei” se aseamănă pasagerilor mărețului vapor: copleșiți de o pompă ce-și ascundea prin ostentație caracterul funebru.
(Text apărut inițial prin bunăvoința părintelui Nistea la https://www.nistea.com/eseuri/all-aboard-titanicul-si-uniunea-europeana/34)
*
G. K. Chesterton: Marele Naufragiu ca analogie
Tragedia acestui naufragiu este prea copleșitoare pentru a îngădui comparații simpliste. Însă analogia dintre marele vas modern și măreața noastră societate modernă care l-a trimis în larg – această analogie e de luat în seamă. Aici avem de-a face cu un fapt – prea vizibil poate, și din păcate prea limpede ca să ținem cont de el. În realitate, întreaga noastră civilizație este precum Titanicul; asemenea lui în putere ca și în neputință, în siguranță cît și în nesiguranță. Tehnic vorbind, suficiența măsurilor de prevedere reprezintă deja o temă de investigație. Însă din punct de vedere psihologic, nu poate fi nici o îndoială că o elaborare și un sistem atît de meticuloase produc un mod de gîndire care devine mai degrabă ineficient decît eficient. Dincolo de chestiunea atribuirii vinovățiilor, rămîne acest fapt evident: anume, că a lipsit orice urmă de măsură sănătoasă între asigurarea luxului și a distracției și preîntîmpinarea dificultății și a disperării. Schema a avut mult prea mult în vedere prosperitatea și prea puțin lipsa – aidoma Statului modern. Cum o spunea Dl. Veneering în mesajul său electoral, care se lăuda că „a instituit o nouă și sugestivă comparație între Stat și vapor”; deși nu este nouă, comparația a devenit acum poate puțin cam prea sugestivă. În momentul în care ai construit un vapor atît mare cît un stat, statul la rîndul său ajunge ca un vapor – dar ca unul care se scufundă.
Există o legătură reală între astfel de catastrofe și un anumit mod de a gîndi. Un individ obișnuit care se duce pe mare într-o bărcuță poate săvîrși multe greșeli: poate că este superstițios; poate că a luat prea mult rom cu sine; poate că s-a îmbătat; poate că se va îneca. Însă, indiferent că este prevăzător sau nepăsător, că este treaz sau beat, el nu poate uita că se află într-o barcă și că barca este o făptură tot atît de primejdioasă ca și un cal sălbatic. Liniile ei poartă ritmul iute al pieririi; rama și întreaga ei manifestare sînt cele ale unui lucru aflat sub un neîncetat asalt. Dar atunci cînd îți construiești o barcă atît de mare încît nici măcar nu mai arată ca o barcă, ci ca o stațiune balneară, lucrul ăsta va induce de bună seamă, datorită modului de funcționare al minții noastre, o atitudine mai puțin vigilentă. Un aristocrat care și-a adus cu sine la bord nu doar mașina, ci și garajul pentru mașină, trebuie să se simtă de parcă s-ar afla în propriul său parc. Atunci cînd își savurează lichiorurile cu gheață, clienții de la terasa unei cafenele se gîndesc tot atît de puțin la o posibilă răzvrătire a naturii precum s-ar gîndi oaspeții de la Hotelul Cecil la un cutremur. Pe cît este de ilogic procesul mental, pe atît este de inevitabil. Desigur, atît echipajul cît și pasagerii sînt conștienți de faptul că mașinăriile se pot dovedi pe mare mai puțin folositoare decît bărcile de salvare, precum și că este puțin probabil ca lichiorurile cu gheață să reprezinte un antidot la aisberguri. Însă omul nu este condus numai de ceea ce gîndește, ci și de lucrul la care preferă să se gîndească; iar lucrurile care ne înconjoară ne colorează mințile în toate nuanțele posibile cuprinse de spectrul dintre insolență și teroare. Aceasta este una din relele cele mai mari produsă de extrema separație a claselor sociale ce caracterizează vaporul – și Statul – modern.
Dar indiferent dacă nefericiții noștri semeni de pe Titanic au suferit mai mult sau mai puțin decît era nevoie din pricina viziunii lor nerealiste, este sigur că nu puteau avea un mai slab instinct al realului decît noi, cei rămași pe uscat; iar acum, că sunt morți, ei sînt cu mult mai reali decît noi. Ei au aflat ceea ce ziarele și politicienii nu o vor afla niciodată – anume, din ce este făcut omul cu adevărat și ce fel de fire avem, atît în bine cît și în rău. Este vorba de această neobișnuită, rece, creponată incapacitate de a concepe ce este prin natura lui un LUCRU ce apare în atît de multe locuri, chiar pînă și în comentariile legate de această jale copleșitoare. [Nota mea, G. F.: Acest „lucru” ce apare peste tot doar pentru a fi contestat în temeiul său este, în ceea ce urmează, ideea de regulă, percepută în formele liberalismului iluminist ca tot ce poate fi mai represiv. Regulă, canon, principiu, dogmă sau criteriu sînt termenii de bază care trebuie mai întîi contestați și apoi eliminați pentru ca măsura nemăsurată să poată fi în sfîrșit instituită drept canon și regulă unice.] Apare de pildă în supărătorul incident legat de domnișoara Sylvia Pankhurst care, imediat după catastrofă, s-a grăbit să asigure opinia publică că bărbații de pe Titanic le-ar fi interzis femeilor accesul la bărcile de salvare fiindcă așa ar fi, chipurile, „regula pe mare”. Cît de nimerit a fost pentru o vioaie fată bătrînă să spună una ca asta unui număr de opt sute de văduve în chiar momentul răspîndirii teribilei vești, nu trebuie să o cercetăm aici. Ca și canibalismul, este o chestiune de gust. Însă ceea ce mă lasă perplex în afirmația ei este absența desăvîrșită a oricărei urme de gîndire politică. Oare ce își închipuie domnișoara Pankhurst că ar putea fi o „regulă”? Un soi de vasilisc? Cîteva sute de bărbați se află, în sensul precis și literal al proverbului, între diavol și marea adîncă. În măsura în care se pot hotărî, sarcina lor este aceea de a accepta marea și de a i se împotrivi diavolului. În ce fel presupune domnișoara Pankhurst că o „regulă” i-ar putea influența pe acești oameni în astfel de condiții extreme? Să creadă ea oare că fiecare bărbat care a manifestat o preferință pentru propria viață a fost amendat de comandant cu șase penny? Nu i-o fi trecut oare prin minte că era suficientă a suta parte din pasageri pentru a-i arunca în mare pe căpitan împreună cu toate autoritățile de la bord? Însă observația domnișoarei Pankhurst, deși imbecilă, ne spune ceva. Acum, că văd modul abject și idolatru în care întrebuințează termenul „regulă”, încep să înțeleg modul abject și idolatru în care întrebuințează termenul „vot”. Această persoană este incapabilă să priceapă că voințele, și nu cuvintele, controlează evenimentele. Dacă i se va întîmpla vreodată să treacă printr-un incendiu sau naufragiu alături de bărbați aflați sub un anumit standard de morală europeană, ea va descoperi curînd că existența unei reguli depinde de măsura în care oamenii sînt dispuși să i se supună. Iar dacă va ajunge vreodată să voteze în cadrul foarte deteriorat al politicii europene, ea va descoperi curînd că importanța votului ei depinde de măsura în care omul pentru care s-a votat poate fi făcut să-și respecte mandatul și promisiunile sale. Este zadarnic să conduci dacă supușii pot să nu se supună. Este zadarnic să votezi dacă delegații tăi te nesocotesc. Însă, e drept, o regulă autentică poate funcționa și fără excepții precum cele pretinse de sufragete ; de minims non curat lex. Iar dacă termenul „regulă” ar ajunge să fie întrebuințat în sens larg în urma încercării de a păstra un anumit standard al comportamentului individual din respect pentru opinia publică, am putea spune nu doar că acesta ar reprezenta un autentic triumf moral, ci mai ales unul care, în condițiile date, ar fi mai degrabă surprinzător și liniștitor.
Tocmai această conștiință organică a fost neglijată într-un mod atît de periculos de către statul modern. Probabil că exista o mai puternică fraternitate instinctivă și sentiment al unor interese comune, aș zice nu doar la bordul unei vechi ambarcațiuni de pescuit, ci chiar și la nivelul echipajului unui vas de pirați decît a fost printre emigranții, aristocrații, jurnaliștii sau milionarii care s-au îmbarcat laolaltă pentru a dispărea împreună cu uriașul transatlantic. Faptul că și-au împlinit într-un mod atît de dramatic frățietatea și nevoia firească a omului pentru respectul aproapelui, este desigur un lucru teribil dar cu siguranță unul care se află la capătul opus a ceea ce este teribil prin degradare umană. Cazul domnului Stead, la care mă gîndesc mai curînd cu niște sentimente speciale, deopotrivă cu tristețe și rezervă, este sugestiv pentru întreaga tragedie. Dl. Stead a fost un bărbat mult prea mare și brav pentru a face necesară ascunderea exagerărilor lui sau a toanelor lui încă și mai extreme. Puterea îi provenea dintr-o certitudine înflăcărată, pe care am diminua-o dacă am numi-o sinceritate, precum și dintr-o foame și sete de bunăvoință omenească. Cu un veritabil respect, am putea spune că era excesiv spre megaloman; o credință copilărească în marile imperii, marile corporații de presă, marile alianțe – marile vapoare. A trudit asemenea unui Titan pentru acea combinație anglo-americană față de care vasul dispărut poate fi socotit drept emblemă. Iar la urmă, toate aceste lucruri mari s-au năruit în jurul său, pentru a lăsa loc unora încă și mai mari: un curaj care a fost pe de-a-ntregul individual, și o bunătate care era pe de-a-ntregul universală. Moartea lui poate deveni la fel de bine o legendă.
(G. K. Chesterton, „The Great Shipwreck as Analogy”, The Illustrated London News, May 11, 1912, în engleză la http://www.gkc.org.uk/gkc/books/titanic.html. Traducere de Gh. Fedorovici)
