Condiția înțelegerii nu este inteligența. Condiția înțelegerii este ascultarea. De aceea un copil poate înțelege mai bine decît un adult și în acest sens trebuie să fim ca niște copii (spre deosebire de ortodoxia surogat de astăzi, Hristos nu ne propunea să redevenim niște îngerași pentru a putea intra în Împărăția Cerurilor). Aceasta pentru că scopul înțelegerii este adevărul, nu acordul dintre cei care comunică.
Sensul teologic al ascultării implică nu doar atenția față de cel care ni se adresează, ci mai ales fidelitatea față de Dumnezeu, a Cărui adresare aduce și readuce la ființă. De fiecare dată cînd un creștin ascultă pe cineva, el își manifestă ascultarea de Domnul. Credința îi permite omului să asculte în mod direct de Dumnezeu. În mod indirect, el poate rămîne în ascultarea de Dumnezeu ascultînd de vocea rațiunii și de glasul conștiinței. Dar întrucît rațiunea a devenit nesigură după Cădere iar glasul conștiinței a slăbit, omul necredincios poate deveni mai ușor neascultător de Dumnezeu. Dar și omul credincios, după cum vedem din confruntările lui Hristos cu fariseii și cărturarii Legii, poate deveni neascultător de Dumnezeu:
„De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvîntului Meu. Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Cînd grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați pentru că nu sunteți de la Dumnezeu.” (Ioan 8, 43-47)
Așa cum liderii vechiului Israel au adus poporul în neascultarea de Dumnezeu prin „restaurarea” Legii și a prorocilor, tot astfel liderii noului Israel îl aduc în neascultare prin restaurarea parabolelor (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei). Ascultarea de învățătorii minciunii duce la o înțelegere mincinoasă a credinței, deci la o credință mincinoasă, antihristică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2023/12/despre-intelegerea-antihristica-sfintei.html).
Minciuna
funcționează cel mai bine nu atunci cînd se opune direct adevărului, ci atunci cînd
pare să folosească anumite adevăruri, de regulă convenabile, dar care pot fi și
inconfortabile cîtă vreme nu ne afectează în vreun fel. Toate adevărurile creștinismului sunt adevăruri tari, care favorizează starea de veghe mai degrabă decît somnolența. Starea de toropeală descrisă de Isaia (Isaia 29, 10) este amintită de Pavel ca stare de împietrire, de amorțire (Romani 11, 8), pe care o descrie folosind termenul katanuxis, o formă de paralizie apărută ca efect al unei lucrări demonice care cuprinde poporul lui Dumnezeu în urma neascultării lui de Domnul (https://biblehub.com/commentaries/romans/11-8.htm).
Cea mai perversă minciună este cea care propune o anumită amestecare pragmatică, „realistă”, a adevărului cu minciuna. Ideea se regăsește în sugestiile corespunzătoare ale amestecului sfințeniei cu păcatul, a luminii cu întunericul etc. Dar ceea ce pare adevărat în orice asemenea combinație nu este decît o minciună pe care se întemeiază toate minciunile. Ar putea crește oare aluatul minciunii cîtă vreme ar avea o fărîmă de adevăr în el?
Adevărul nu este niciodată „undeva la mijloc”. Chiar dacă vine în lume, adevărul rămîne din afara lumii. A crede că adevărul s-ar putea combina cu minciuna înseamnă a crede că Dumnezeu s-ar putea combina cu satana. Dar deși ortodocșii educați resping această concluzie, ei continuă să pretindă că nu putem înțelege realitatea decît acceptînd premisa unui amestec inevitabil dintre bine și rău, lumină și întuneric, adevăr și minciună.
