sâmbătă, 9 decembrie 2023

Credința în totalitarism

 

Nu cred că securiștii s-au simțit amenințați de oricare dintre cele trei soluții de ieșire din totalitarismul comunist propuse de Steinhardt în Jurnalul fericirii. Cu siguranță îi deranja ideea de rezistență, dar o rezistență izolată, strict individuală, nu avea de ce să-i alarmeze, ea putînd fi monitorizată în permanență și neutralizată în orice moment. A face pe mortul, pe nebunul sau pe eroul sinucigaș nu putea oferi modele convingătoare într-o societate căreia nu-i lipsea soluția credinței. Deși aceasta este lăsată în afara discuției, întrucît este „consecința harului prin esență selectiv”, credința creștină l-a salvat pînă la urmă pe Steinhardt și de aceasta se temeau securiștii în primul rînd, după cum a demonstrat-o și rezistența poloneză a Solidarității, dezvoltată în jurul unui nucleu de catolici practicanți.

Dar credința în perioada totalitară nu este limitată la felul în care a fost ea percepută de agenții totalitarismului, ci implică și felul în care credința se angajează în raport cu totalitarismul. De aici și ambiguitatea formulării din titlu, care se referă atît la starea credinței din perioada totalitară, cît și la credința ca încredere sau neîncredere în totalitarism. De pildă, în cadrul totalitarismului soft de astăzi, credința nu mai constituie un factor de risc. Ea a fost falsificată prin înlocuirea ei cu un mijloc de dezvoltare personală care poate include și acea formă de superioritate intelectuală care-i oferă elitei ortodoxe acel aer de familie de neconfundat. 

Îndemnul lui Hristos să îndrăznim, pentru că El a biruit lumea (Ioan 16, 33) înseamnă pentru unii dintre creștinii de astăzi că trebuie să se împotrivească lumii de stînga, pentru alții să se împotrivească lumii de dreapta, iar pentru alții înseamnă că trebuie să îndrăznească să ignore lumea cu totul și să-și vadă de treabă. Din păcate, acest lucru nu este posibil. După cum au putut să constate cei care au trecut prin totalitarismele secolului trecut, în ordinea totalitară nu-ți poți vedea de treabă decît în măsura în care aceasta ți-a fost deja stabilită de experți. Nu cred că cineva se va mai putea refugia în credință: în noul totalitarism, credința însăși, împreună cu iubirea și speranța au început deja să fie folosite ca instrumente ale realizării unei societăți perfecte. Noua credință va fi credință în totalitarism, în noua ordine perfectă care, în ciuda aparențelor, de fapt nu urmărește să-l facă imposibil pe Biden (sau, dimpotrivă, pe Trump), ci mai ales pe Hristos.

Poate că trebuie să trecem prin acest episod pentru a ne putea întîlni din nou cu Hristos și pentru a putea redescoperi vechea credință, care nu este ideologică, adică nu este nici totalitară, nici antitotalitară, ci personală, simplă deschidere lăuntrică a persoanei față de persoană.